MANIAC

Capitolul 37

Cele mai mici sicrie sunt cele mai grele

Toate fetele știu venele lor sunt pline de apă cu gheață pe când ale lui fierb.

Uneori mi-ar plăcea să știu ce fel se lucruri se petrec în capul lui pentru că tipul ăsta pare să ascundă un întreg roman dincolo de marea albastră din privire și de zâmbetul lui viclean. Secundele continuă să se scurgă pe lângă noi, iar e încă are privirea pironită asupra mea fără să reacționeze. Respiră și cam atât. Mă prind ușor că e cu gândurile foarte departe în clipa asta și îi masez încet umărul. Gestul îi atrage atenția și pare că-și revine.
Strânge ușor din ochi focusându-se pe mine.

- Deci, îmi reglez vocea. Să-n-țeleg că ai venit ca să mă scoți undeva?

Pare confuz după cum se încruntă și îi ia două secunde înainte să miște lent din cap, aprobându-mi întrebarea.

- Da.

- Bine, mormăi.

Pare precaut, de parcă nici nu ar știi la ce tocmai mi-a răspuns. Încă e absent. Îmi mișc degetele peste ale lui așteptând nu știu ce mai exact, iar el face un pas înapoi eliberându-mă.
Știi când te afli într-o mașină, iar ploaia se revarsă și te refugiezi sub un pod, iar totul se oprește? Ești ferit de furtuna haotică de afară și totul e liniștit. Apoi, când în sfârșit ieși dincolo de pod, totul te lovește mai tare decât înainte.
Micah e podul meu.

- Cauți ceva?

Mă uit în jur după bluză și îmi ridic privirea atunci când îl observ cu coada ochiului că se apleacă. Mă întind s-o recuperez din mâinile lui și am sentimentul că am mai trecut printr-o fază asemănătoare.
Chiar ar trebui să mai facem asta.

- E frig afară, mormăie cu privirea coborâtă și foarte aproape de fața mea.

Îl urmăresc cum se îndreaptă spre ușă și pentru o clipă am crezut că o să mă aștepte afară, dar se oprește și se rezemă cu spatele de perete băgându-și mâinile în buzunarele pantalonilor negri. Îi ignor prezența care mă niliniștește făcându-mă să mă fâstâcesc. Dacă ar înceta să-și mai plimbe ochii peste tot pe corpul meu aș reuși să îmbrac și eu bluza asta afurisită așa cum trebuie. Deja am greșit și am luat-o pe mine invers. Îmi scapă un oftat silențios când o trag iarăși peste cap, de data asta luând-o pe mine cum trebuie. Ridic geaca de pe pat amintindu-mi motivul pentru care am lăsat-o acolo. Îmi pierdusem atât de tare capul mai devreme încât acum realizez aproape dureros că cel mai bun prieten al meu a anulat intâlnirea pe care o plaificaserăm.
Râd, dar nu sună deloc așa cum ar fi trebuit.

- Caleb m-a lăsat baltă, zic și strâng materialul gecii cu degetele până ce mă dor. Și nici măcar nu s-a deranjat să mă anunțe.

Mă încrunt holbându-mă la eticheta gecii. Îmi întorc capul spre el.

- Cum a dat de tine? Bănuiesc că dacă putea, pe mine mă anunța prima dată. Nu m-ar fi lăsat să îl aștept.

Brunetul mă privește pe sub sprâncene. Își îndreaptă spatele și prinde clanța cu mâna stângă. Dacă o mai bruschează atât de tare sar putea să și cadă. Odată am rămas cu ea în mână.

- E amuzant că tu mă respingi pe mine și Caleb la rândul lui pe tine, îmi face cu ochiul. Începe să-mi placă jocul ăsta, cu toate că respingerea ta...

Colțul gurii i se ridică.

- Nu e tocmai o respingere.

Îmi încrucișez brațele la piept și îmi ridic bărbia înainte.