MANIAC

Capitolul 25

La naiba, Micah!

Toate fetele știu că ochii albaștrii
aduc necazuri.

- Okey, spune-i lui Micah să înceteze!

Las cartea deoparte.

- Ce? mă încrunt.

- Mă urmărește peste tot! Și nici nu încearcă să se ascundă.

Strigă exasperată aruncându-și mâinile în aer.

- Când am ieșit din cămin, mașina lui era în parcare și m-am gândit că te așteaptă pe tine, dar de fapt mi-am dat seama că văzusem aceeași mașină și când luasem micul dejun, apoi s-a ținut după mine până la cafenea.

Trântește paharele de carton atât de tare că lichidul maroniu dă pe afară și câțiva stropi se scurg pe noptieră. Se sprijină cu fundul de marginea ei și se bosumflează ținându-și brațele la piept.

- Mă simt hărțuită.

Chicotesc.

- Acum mă înțelegi? ridic amuzată din sprânceană, iar ea pufăie.

- Aseară înainte să pleci tu, Caleb l-a pus pe Gabe să mă ducă la cămin cu camioneta lui.

Oftează lăsându-și capul pe spate și privește tavanul absentă.

- Zici că nu-i mai pasă de mine.

- Lilith, dacă și-a rugat prietenul să te aducă, voia să se asigure că ajungi în siguranță până aici. Lui Caleb îi pasă și întotdeauna îi va păsa, fiindcă așa e el. Altfel nu-l știu.

Scâncește luându-și cafeaua.

- Nu mă așteptam să vină și el. Dar a fost bine până la urmă, mi-a lipsit. Știi, noi făceam totul împreună și după ce ne-am despărțit ne-am oprit. Mă simt foarte singură.

Dau cartea la o parte și îi fac loc lângă mine în pat. Lasă cafeaua pe noptieră în suport lângă a mea și își desface curelușele de la pantofi abandonându-i lângă pat. Își strecoară picioarele sub pilotă și cu umerii căzuți oftează zgomotos lăsându-și capul pe umărul meu. Îmi sprijin obrazul de creștetul capului ei.

- Mă simt de parcă aș fi pierdut o parte importantă din ființa mea.

Râde încetișor, dar fără urmă de amuzament.

- Acum înțeleg de ce nu vrei un iubit.

- Nu am spus că nu vreau. Zic și-mi dau ochii peste cap. Sunt destul de pretențioasă, nu-mi place oricine. Să fac o combinație doar de dragul de a o face nu-i de mine.

- Îhm, îngână. Până te îndrăgostești.

- Am fost.

Se dezlipește de mine ridicându-și capul.

- Când? Nu mi-am spus niciodată. Se încruntă.

Îmi flutur degetele și mă întind spre bilețelul de la Caleb care zace pe noptieră încă de când de am ajuns în cameră marți seara. L-am întors pe toate părțile căutând ceva și în afara mesajului de pe el nu găsesc nimic interesant.

- Aveam șaptișpe' ani și restul e istorie.

Continuă să se uite la mine, dar nu intru în detalii așa cum probabil se așteaptă, dar nici nu insistă știind că nu voi spune mai mult de atât. Strâng hărtiuța în pumn.