MANIAC

Capitolul 29

Lucrurile merg minunat
(sau oribil de greșit)

Toate fetele știu că un contact vizual e
mai intim decât vor fi vreodată cuvintele.

La 21:40 intru în cameră, cam la douăzeci de minute după ce l-am lăsat pe Caleb la cămin. După ce și-a revenit și ne-am asigurat că nu are vreo hemoragie, ne-a povestit cum că după ce apucase să deschidă vestiarul s-a ales cu o lovitură în cap și restul e istorie. Nu am reușit să rezolvăm nimic astă-seară, mai mult cât ne-am fâțâit fundurile pe coridoare, iar eu m-am ales și cu un viitor cucui în frunte.

- Uită-te la mine.

Îmi întorc capul spre Micah care stă în cadrul ușii zâmbind leneș. A insistat să vină cu mine și sinceră să fiu, dacă nu aducea el vorba o făceam eu fiindcă nu aș fi avut curaj să mă întorc de una singură.

- O să o rezolvăm.

Expir și dau din cap pentru că mă simt bine să aud asta. Felul în care mi-o spune, liniștit și sigur pe sine, îmi dă și mie un gram de încredere. Îmi cobor privirea spre patul gol al colegei mele de cameră care încă lipsește și nici nu am primit vreun semn de viață de la ea pe ziua de azi.

- Am nevoie să-mi răspunzi sincer la o întrebare.

Aprob printr-o mișcare scurtă și înghit îm sec privindu-l cum închide ușa cu piciorul în urma lui. Se joacă cu cheile mașinii pe deget.

- De ce nu vrei să suni la poliție?

Stau puțin pe gânduri căutând un motiv, dar îmi minte îmi vine doar adevărul rușinos. Scutur din cap.

- Haide, spune-mi. Eu ți-am zis de taică-meu.

Privesc în altă parte.

- Mi-e rușine, bine?

Ridică din sprâncene și am impresia că ochii lui sclipesc.

- Ei, acum chiar m-ai făcut curios.

Meditez un moment gândindu-mă dacă e chiar o idee bună să-i spun. Ce poate să facă cu informația asta? Oricum nu are dovezi, iar dacă informația asta ajunge pe la urechile altcuiva voi nega totul.

- Uneori trag pe nas, rostesc rapid. Și sunt oameni care știu asta. Dacă m-aș duce la poliție mi-ar cerceta viața în amănunt și ar ajunge să afle până și ce dimensiune au tampoanele mele.

Fața lui Micah e atât de distrată că mă amuză interesul lui.

- E marfă bună?

Acum chiar încep să râd. Mă dezbrac de geacă și o las pe pat în timp ce mă prefac că nu mă simt atât de agitată din cauză că ochii lui mă urmăresc oriunde m-aș duce.

- Micah, nu fi așa.

Oftez și mă întorc cu fața spre el.

- Așa cum? Îmi aruncă privirea lui de flirt. Irezistibil? Plin de șarm?

Îmi dau ochii peste cap, iar el zâmbește cu gura închisă.

- Așa de infatuat, răspund amuzată.

Se încruntă.

- Te porți frumos cu mine.

Privirea lui e confuză și înclină din cap rotind din nou cheile pe deget.

- Ori îți pare rău, ori te îndrăgostești de mine.

Surâd, iar zâmbetul i se șterge neînțelegând probabil mai nimic. Nu e așa greu să îți dai seama ce simte Micah pentru că e precum o carte deschisă. Și nu e ca și cum ar încerca să se ascundă. El se arată exact așa cum e.