MANIAC

Capitolul 8

       Fato,                       
    mai bagă-ți picioarele din când în                     când

         Toate fetele știu că băieților le e mai                  ușor să fie răi decât să se lase
                         purtați de ce simt.

   Mă pun în genunchi și merg în patru labe încercând să pun cât mai multă distanța între mine și mașina de poliție. Nu știu dacă sunt mai mulți sau e doar patrula de noapte. E normal să păzească zona cu sfințenie după ce s-a întâmplat, iar eu o voi încasă rău de tot dacă sunt prinsă. Mă târșesc pe coate printre frunzele urât mirositoare și strâmb din nas când îmi simt mânecile ude. Cineva mă apucă de gleznă și sunt gata să țip, dar palma lui Micah se lipește de gura mea și se răstogolește peste mine țintuindu-mă la pământ cu toată greutatea lui. Și e mai greu decât pare. Cu un deget își acoperă buzele făcându-mi semn să tac. Lumina unei lanterne trece pe deasupra capetelor noastre și se reflectă pe copaci. Îmi țin respirația ca și cum asta ar ajuta cumva, deși știu cât de ridicol e. Privirea lui Micah o susține pe a mea și niciunul nu mișcă un deget până ce pădurea rămâne în întuneric din nou. Se sprijină într-un cot dându-se într-o parte ca să-mi facă loc să mă ridic. Îl plesnesc cu palma în abdomen.

— M-ai speriat! șoptesc.

El îmi aruncă o privire urâtă. Aș putea zice că e aceeași pe care o avea în momentul în care a realizat că are un intrus în camera lui.

— Dacă nu fugeai așa, acum eram în drum spre campus.

— Da, cu mine în portbagaj, într-un sac.

Își încrețește nasul și se ridică pe vine ținându-mă de cot de parcă aș putea să o iau din nou la fugă. Se uită fugitiv în spatele meu apoi înspre dreapta cercetând zona din jurul nostru. Privirile ni se întâlnesc din nou și-mi face semn din cap să-l urmez. Pășește printre copaci aplecat, trăgându-mă după el, iar mie mi-e tare greu să nu mă împiedic de crengile căzute la picioare. Încă nu m-am convins că nu a avut nicio legătură cu ciudățenile de mi se întâmplă în ultima perioadă, dar în momentul ăsta el e singura mea opțiune de a rămâne în siguranță. În niciun caz nu îmi voi petrece noaptea în jurisdicția campusului, închisă intre patru pereți cu nemernicul ăsta care ar putea sau nu să fie un ciudat obsedat care mă urmărește. Mă țin după el și când în sfârșit ajungem pe potecă, urmăm drumul obișnuit spre șosea. Pot spune că trăiesc periculos.

— Ce-i așa amuzant ? întreabă privindu-mă peste umăr.

— Nimic, răspund rapid.

Se oprește din mers și se întoarce spre mine trăgând de cozorocul șepcii în fața, iar ochii lui nu se mai văd deloc. Atenția mea e asupra buzelor lui pe care le umezește înainte să-mi vorbească. Limba lui se plimbă peste cea de jos și se oprește în colțul gurii, unde o ține pentru câteva secunde. Mă simt de parcă aș urmări cel mai tare film porno.

— Voi ! strigă un bărbat din urma mea. Stați pe loc.

— Ne-a prins ! spune Micah și mă trage cu repezeală de mână.

Alergăm de-a lungul potecii, mână în mână în timp ce polițistul din spate încearcă să țină pasul cu noi, iar adrenalina se agită în venele mele, pulsând atât de tare încât strigătul meu de fericire răsună în toată pustietatea pădurii. E atât de terifiant și uimitor că aș putea tânji o viață întreagă pentru câteva minute de extremă. E o senzație uimitoare, asemenea râsetelor și orgasmelor.
Mă simt vie, a naibii de vie !
În toată nebunia mea, îl privesc pe Micah cu coada ochiului și sunt surprinsă când îi văd zâmbetul. Nu cel pieziș, plin de răutate și ironie pe care îl folosește să-mi strice mie buna dispoziție. Zâmbește cu adevărat, ca și cum nu ar conta că suntem luați în vizorul poliției pentru că vandalizăm o proprietate privată. Cu privirile înainte, mersul nostru se potrivește și sărim peste grămada de ramuri dintre copaci. Mă prinde de marginea hanoracului rotindu-mă încât să fiu în fața lui și mă împinge în viteză după mașină.