MANIAC

Capitolul 49

                               Un alibi

        Toate fetele știu că moartea i-a smuls sufletul din corp, cu o violență atroce, lăsând în urmă doar o carcasă.

                   
                          Hristos a inviat!

     Mașina e oprită la marginea șoselei, pe banda de urgență și trec câteva clipe scurte în care nu îndrăznesc să-i spun numic. Pentru că aștept ca el să înceapă să vorbească, dar nu face decât să bată cu degetele în volan și să strâmbe din buze stresat. Sunt sigură că încearcă să-și pună ordine în gânduri.
     Îmi întind brațul spre el și-l ating pe umăr.

     - Scuze, nu trebuia să aduc asta în discuție.

     Își întoarce robotic capul spre mine, iar ochii i se plimbă încetișor, cercetându-mi chipul.

     - Ce ți-a venit să mă întrebi asta?

     - Mm-bine, păi...

     Mă bâlbâi ca o ratată și-mi închid gura în cele din urmă. Nu o să-i spun că știu de la Caleb. E o lege nescrisă care spune că nu e nevoie ca cel mai bun prieten să-ți spună despre un secret că e secret.
     Se înțelege de la sine.

     - Niciodată nu pleci fără ele. M-am gândit că... nu știu la ce m-am gândit.

     Nu-și mută privirea din a mea așa că o fac eu plecându-mi capul. Mă simt ridicol. Trebuia să iau în calcul și faptul că dacă ar fi vrut ca eu să știu motivul pentru care își ascunde cicatricile - în cazul în care chiar există, mi-ar fi spus. Aud ticăitul produs de desfacerea centurii și mă uit la el tocmai când se întinde spre mine pentru a-mi prinde bărbia între degete.

      - Nu știu cum să reacționez la asta, Maeve.

      Dau din cap.

     - Înțeleg. Chiar te-nțeleg. E ceva personal, nu trebuie să știu eu totul. Era doar o curiozitate. Nu ești obligat să-mi și răspunzi, bine?

     Trăsăturile i se îmblânzesc și îmi mângâie obrazul cu degetul mare. Inspir încet bucurându-mă de senzația care mă gâdilă.

     - Drace, mă surprinde inteligența ta.

     Mă încrunt.
     Se distanțează de mine și își desprinde capsele uneia dintre brățări după care le dă jos și pe următoarele două. Inițial nu observ nimic care să iasă în evidență, dar când își ridică mâna la nivelul feței mele reușesc să văd zona de piele crestată și cicatrizată. Se cunoaște faptul că nu sunt recente și că a lăsat anii să treacă peste ele. Expir ușor pe nas și îi cuprind încheietura între palmele mele.
     Nu scoate niciun sunet și nu mișcă,  dar în schimb mă urmărește pe mine în liniște cum îmi trec vârful degetului peste conturul semnului. Are aproape un centimetru, iar sub ea mai e o altă zgârietură inofensivă. Nu rezist instinctului de a-i săruta pielea rănită și vindecată.

     - A trecut ceva, spune cu privirea pe cicatrice.

     - Nu trebuie...

     - Vrei să știi, nu? mă privește pe sub sprâncene.

     Mișc rapid din cap și-l las să vorbească.
     Își trece mâna prin păr rezemându-se de spătar.

     - S-a întâmplat acum trei ani, oftează.

     Asta înseamnă că avea șaptișpe' ani.

     - Știi când ți-am spus că taică-meu face în vară trei ani de când e închis?