MANIAC

Capitolul 19

Cum faci să distrugi un monstru
fără să devi unul ?

Toate fetele știu că el ar da foc și lumii din jurul lui, dar niciodată nu ar lăsa o flacără să se atingă de ea.

Trebuie să am gheață în vene, ăsta trebuie să fie motivul pentru care mă simt astfel acum. Aștept să se topească, dar nu. Pur și simplu devine mai rece și mai rece... Aș zice că am murit, dar plămânii încă par să-mi funcționeze așa cum trebuie, iar căldura aceea relaxantă, de data asta întârzie să apară. Sunetele care se aud sunt precum niște frecvențe proaste la un radio vechi și oricât aș încerca să-mi dau seama ce anume le produce, nu reușesc.

- Haide Maeve, deschide ochii.

Să deschid ochii?
Corect. Uitasem am stat nas în nas cu coșmarul meu și că am fost aruncată cât colo numaidecât. Niciun antrenament nu m-ar fi putut ajuta să prevăd asta. Aud din nou pe fundal aceeași voce feminină de mai devreme, și deși probabil sunt inconștientă, pot recunoaște vocea colegei mele de cameră. Mușchii mi se înmoaie cu fiecare respirație, iar narile mi se înfundă cu mirosul agonizant de spirt statut și pastile sfărâmate. În tot întuneicul reușesc să formez cu ochiul minții diferite forme geometrice în culori țipătoare și vibrante care ba se măresc, ba se micșorează. Ca și cum s-ar asemăna cu niște unde sonore. Ar trebui să fie un semnal că urmează să mă trezesc? Pentru că nu vreau să o fac.

- Mă auzi, Maeve?

Da, dar aș fi preferat să nu. M-aș fi simțit în siguranță știind că orice altceva din lumea exterioară nu poate ajunge la mine. Dacă mă concentrez suficient de tare pe vocea ei, pot observa cum abisul negru e fisurat de firicele albe, orbitoare ca fulgerele bruște, iar asta e fascinant. Acestea nu dispar și totul devine strălucitor de alb că sunt nevoită să-mi întorc capul. Durerea din vârful capului e acută și scrânșesc din dinți.
Mi-aș fi dorit să fi rămas dominată de întuneric.

- E inconștientă, murmură o altă voce gravă și de data asta masculină.

- Erai acolo, ai fi putut face ceva!

- Și tu unde erai? Se presupune că n-ar fi trebuit să o scapi din vedere.

Vorbesc despre mine? Vocea calmă e mai plăcută decât cea a lui Lilith care aproape se bâlbâie de fiecare dată când vorbește.

- Insinuezi ceva?

- Da. Exact asta fac.

- Spunea ea că nu ești prea simpatic, dar nu mă așteptam să fii chiar așa nesimțit.

Mormăi încercând să le spun să înceteze, dar lumina strălucitoare devine mai clară și mai puțin agresivă pentru retina mea. Îmi ridic palma ca să-mi acopăr ochii și tot ce văd e un cap galben și niște ochi căprui imenși.
Lilith.

- O doamne, șoptește. Ești trează. Mă vezi?

- Nu am orbit, Lilith, bolborosesc și strâng din ochi.

Lumina e mult prea puternică. Zici că mi-a băgat cineva o lanternă în ochi.

- M-ai speriat foarte tare. Ai stat ceva timp inconștientă. Știu că de obicei un leșin durează câteva secunde.

Ochii mi se deschid încetișor și trupul mi se întinde. Respir adânc și... ceva se simte greșit. Mă încrunt ridicându-mă în fund și abia acum realizez că nu sunt în patul din cămin.
Asta nu e camera mea.
Sunt îmbrăcată cu același tricou murdar pe care îl purtam când coborâsem în spălătorie. Ca și cum mi-aș fi luat o palmă peste față, ochii încep să mă usture și lacrimi îmi încețoșează vederea când amintirile dinainte să leșin se revarsă în mintea mea. Nu le pot alunga undeva într-un colț întunecat al minții de care să-mi aduc aminte atunci când totul va fi trecut deja. Ochii aceia plini de spaimă și fără culoare îmi trimit fiori până în adâncuri.
Mă agăț de umerii lui Lilith trăgând-o mai aproape.