❝ În urmă cu patru ani, nu s-au întâmplat lucrurile așa cum ar fi trebuit, iar acum totul a ajuns în acest moment în care chiar sunt speriată de viitor. Știu, simt că nu voi scăpa, vor veni după mine. Acea seară a fost mai mult decât ne-am fi aștept...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cele două săptămâni în care nu am mai auzit nimic despre ei, nu m-au pregătit deloc de momentul în care aveam să îi văd. S-a întâmplat într-o zi călduroasă, frumoasă de august, azi. Imediat după ce am ieșit din tură, am pornit spre casă. În fiecare zi, când merg spre casă sau spre serviciu, trec pe lângă o terasă a localului meu preferat, Mephil.
Sincer, niciodată nu mă uit la oamenii care ocupă acele mese, însă de data asta m-am uitat dintr-un motiv neștiut. Privirea mea s-a oprit într-o mare tulbure, fără ca măcar să îmi dau seama, și a rămas acolo câteva secunde. Nu m-am oprit din mers, nu am schițat nimic, nu am ridicat mâna și nici nu am vorbit. Au fost cele mai oribile secunde pe care le-am trăit.
Totuși, i-am văzut. Chiar dacă n-am apucat să îi analizez așa cum aș fi vrut. L-am văzut pe Ezekiel și îmi vine să îmi dau o palmă pentru că am lăsat garda jos dintr-o singură privire. Acele câteva secunde, în care ochii noștri s-au întâlnit am simțit tot ce nu am mai simțit în patru ani de zile. M-am simțit ca în liceu, ca în acea perioadă în care lumea mea o luase razna.
Parcă și acum îi simt privirea asupra mea și am ajuns acasă de mai bine de 30 de minute. Stau întinsă în pat și aștept ceva. Nu știu ce anume, însă am acea stare că ceva se va întâmpla și, că indiferent de ce aș face, nu voi putea evita.
Aud ușa de la intrare și răsuflu ușurată. Am nevoie să vorbesc cu Alma. Ea mereu mă ajută să mă liniștesc când am nevoie de un moment de liniște. Totuși, pe lângă vocea ei care mă strigă mai aud o voce și mă ridic brusc și fug spre ușa care mă desparte de restul apartamentului. O deschid și pornesc spre living.
Jesse. El este a doua voce, el este cel ce stă tolănit pe canapeaua noastră, el este cel care își așterne privirea albastră asupra mea. Privirea lui caldă și zâmbetul liniștitor pe care le știam eu sunt încă acolo, dar în rest totul este schimbat. Pare obosit.
— Bună, Vendetta! Nu ai venit la petrecere, mi-ar fi plăcut să te văd acolo, spune zâmbind ironic.
Nu știu cum să mă port cu el. Înainte eram buni prieteni, acum nu știu ce să mai spun. Mă simt inconfortabil cu el aici. Dacă s-ar fi întâmplat asta în urmă cu patru ani, aș fi fost nespus de fericită să îl am pe șaten aici.
— Bună, Jesse. Mă bucur să te văd, îi zâmbesc cât pot de sincer, cât pot de cald și de frumos.
— Vino aici!
Se ridică de pe canapea și își deschide brațele, făcându-mi semn spre ele. Îmbrățișările lui Jesse. Merg precaut și cu un gol imens în stomac înspre el. Brațele lui mă aduc mai aproape de pieptul lui și mă las pradă îmbrățișării. Îmbrățișările lui Jesse mereu au fost un pansament pentru mine și, fără să îmi dau seama, aveam nevoie de o astfel de îmbrățișare. Mi-au lipsit îmbrățișările lui.
— Și mie mi-a fost dor de tine. Au fost niște ani urâți, spune, retrăgându-se din îmbrățișare. De ce nu ai venit niciodată în vizită? întreabă apoi.
