❝ În urmă cu patru ani, nu s-au întâmplat lucrurile așa cum ar fi trebuit, iar acum totul a ajuns în acest moment în care chiar sunt speriată de viitor. Știu, simt că nu voi scăpa, vor veni după mine. Acea seară a fost mai mult decât ne-am fi aștept...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu i-am spus Almei că am decis să merg cu ei. Nu era acasă să o anunț și nici nu am sunat-o pentru a o informa. Nu știu ce m-a determinat să merg, dar am făcut-o. Mă aflu în mașina asta galbenă, care mă duce spre el, spre ei, spre ceva.
— 9 dolari, șoferul oprește și se întoarce spre mine.
Scot banii și îi pun în palma lui, apoi ies din mașină. Vehiculul galben dispare imediat de lângă mine și din raza mea vizuală, lăsându-mă singură în fața parcului abandonat. Nu le văd mașinile și nici nu aud gălăgie, așa cum m-aș fi așteptat să se întâmple. Nu văd vreun semn că cineva ar fi aici, dar nu dau importanță. Probabil, au intrat pe altă parte sau poate nu au ajuns.
Pornesc spre parc. Porțile mari din lemn sunt putrezite și cu găuri. Se vede clar că nimănui nu i-a mai păsat de acest loc. E întuneric, doar luna luminând parcul părăsit. Calc iarba umedă în picioare, îndreptându-mă spre vechile leagăne. Îmi aduc aminte de zilele în care ai mei mă aduceau aici. Săptămânal, părinții mei mă duceau în parc și își petreceau câteva ore împreună cu mine, făcându-mă fericită. Eram fericită mereu când știam că urma să ies în parc cu ai mei.
Mă așez pe unul dintre leagăne și privesc în jur, încercând să înțeleg unde sunt toți. Kendrick a spus că vor fi aici, însă nimeni nu e. Tind să cred că mai bine o sunam pe Alma și nu aș mai fi fost acum singură în locul ăsta pustiu. Sau nu îl ascultam de la bun început pe Kendrick.
— Detta, îi aud vocea și, pentru câteva clipe, mă bucur că nu sunt singură.
Kendrick vine din partea opusă locului din care am venit eu. Hainele lui negre accentuează pata neagră pe care o văd apropiindu-se de mine.
— Unde sunt ceilalți? întreb când ajunge aproape de mine.
Nu-i văd ochii, dar îi simt și știu că mă analizează, atât cât îi permite întunericul ce ne înconjoară. Ar trebui să îmi fie frică de el, să mă simt intimidată de împrejurarea aceasta, să îmi doresc să mă depărtez, însă nu simt nimic. Nu vreau să fac nimic. Nu-l simt pe Kendrick așa cum o fac mereu. Dur, rece și impenetrabil.
— Nu știu, se așază pe celălalt leagăn. Am venit singur. Credeam că sunt aici. Am vrut să plec, dar apoi te-am văzut pe tine, îmi explică.
— Nu e nimeni în afară de noi aici, spun.
— Probabil întârzie puțin, spune gânditor.
Aprob din cap și tac. Rămânem în liniște pentru câteva zeci de secunde. Ascult noaptea, eliberându-mă de toată presiunea pe care o simt deasupra mea. Nici nu-l simt pe Kendrick lângă mine, încă sunt singură în acest parc pustiu și întunecat.
— L-am văzut pe Ezekiel mai devreme, vorbește din senin, întorcându-mi capul spre el, îl surprind privindu-mă. Vine și el, dar probabil știai deja, râde. Nu știai? se încruntă la mine.
