❝ În urmă cu patru ani, nu s-au întâmplat lucrurile așa cum ar fi trebuit, iar acum totul a ajuns în acest moment în care chiar sunt speriată de viitor. Știu, simt că nu voi scăpa, vor veni după mine. Acea seară a fost mai mult decât ne-am fi aștept...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Așez paharul pe tejghea în fața tipului, care se uită la mine de parcă urmează să îl omor, deși îi zâmbesc politicos. Îi comunic prețul și imediat ce aruncă bancnota în fața mea, dispare din magazin. Îmi dau ochii peste cap. Uneori, simt că nu mai suport oamenii, că nu mai pot suporta nicio persoană, că ar fi mai bine dacă aș fi într-un loc singură. Alteori, simt că nu pot sta singură nici măcar două secunde. De cele mai multe, mă simt singură.
Ușa se deschide, iar eu îmi așez zâmbetul pe față, pregătită să servesc din nou voia bună. Îmi așez ochii pe cel care a intrat, dar imediat ce îl recunosc, zâmbetul meu dispare.
Îmi amintesc zilele în care fiecare apropiere era ca o minune, în care fiecare vorbă spusă de el era cântec. Îmi aduc aminte când tânjeam să îl am aproape, când mi-l doream lângă mine. Sunt doar amintiri peste care fiecare moment în care s-a purtat ca un nesimțit se împrăștie.
Ezekiel. Eze vine spre tejghea și se așază pe scaunul din fața mea, zâmbitor de parcă totul este perfect. Așa este el. Uită repede și pretinde că totul e bine mereu dacă asta iese bine pentru el.
- Neața, îmi oferă acel zâmbet, care cândva mă topea.
Și în acest moment înțeleg care este problema de fapt. Niciodată nu ar fi trebuit să începem din nou jocul ăsta. Este târziu să facem acum tot ce nu am făcut în urmă cu câțiva ani. Timpul nostru a fost atunci chiar dacă nu am profitat. Ma pierdut atunci momentul, dar asta nu înseamnă că putem recupera acum.
Indiferent de moment, eu și Ezekiel nu mai putem fi împreună.
- Bună, te pot servi cu ceva? întreb.
- Nu. Am venit să te văd, îmi era dor de tine. Mai ales după ce s-a întâmplat ultima oară când ne-am văzut. Îmi pare rău pentru atunci, apropo. Mă gândeam să ieșim azi undeva, aruncă tortul spre mine.
Decizia este la mine, iar eu știu ce am de făcut. Știu ce vreau acum. Poate până acum nu știam, dar acum știu sigur ce vreau și cum să obțin totul. Timpul și el mi-au arătat că noi nu funcționăm. Kendrick a spus că ar trebui să stau câteva zile departe de el, de asemenea.
- Ezekiel, cred că ar trebui să punem punct aici. Nu funcționăm împreună și nici nu o vom face. Putem fi prieteni, dar nimic mai mult, sunt fermă și sper ca și el să înțeleagă.
Ochii lui albaștri se îngustează, iar inima mea se strânge. Palmele lui se strâng în pumni, iar respirația mea se oprește. Gura i se deschide în timp ce ochii mi se închid, înlăturând imaginea lui.
- Kendrick te-a făcut să te răzgândești? Ai văzut că îți acordă atenție și deja vrei ceva nou? Puține vorbe și deja ești la picioarele lui? strigă, iar pumnul lui se lovește de tejghea.
- Nu este din cauza lui, este ceea ce vreau eu. Nu vreau să mai fiu cu tine, nu contez pentru tine. Nu...
- Știam că nu te-ai schimbat, știam că ești la fel. Mereu ai fost o târfă și continui să îți porți numele. Doar pentru că ți-a vorbit, crezi că te vrea, vocea lui se aude în tot localul și mă bucur că nu e una dintre acele zile aglomerate.
- Ești un nesimțit dacă asta crezi. Este vina ta că nu vreau să mai continuăm asta, arăt cu degetul intre noi.
- Nu avem ce continua. Niciodată nu am început. Te-am vrut pentru că mi te-ai aruncat ca o târfă în pat când m-am întors, zâmbește în fața mea și simt cum ochii mi se umezesc. Apoi ai decis să te dai și la prietenul meu, adaugă. Treci și prin patul lui.
- Ezekiel, suspin, dar nu pot duce la capăt propoziția.
- O să mai auzi de mine. Tu ești motivul pentru care am fost închis și nu am uitat asta. Nu ești nimic mai mult decât o târ...
- Dispari, Ezekiel, dacă vrei să pleci întreg.
Kendrick apare în spatele lui și îi vorbește pe o voce care mă înspăimântă și pe mine. Ochii lui sunt întunecați și pare gata să sară pe Ezekiel.
- Plec, își ridică mâinile sus, trecând pe lângă Ken. Să îmi spui cum ți se pare, frate. Când am fost eu acolo, nimic nu era uimitor.
Iese din local și mă lasă cu Kendrick, care se apropie de tejghea. Îmi simt lacrimile curgând și inima bătând cu putere. Omul care însemna cel mai mult pentru mine a ajuns ultima persoană pe care vreau să o mai văd, iar asta doare. Inima mea pe care i-o pusesem pe tavă este la picioarele mele. Niciodată nu credeam că Ezekiel ar putea vorbi așa cu mine.
- Nu-l asculta, palmele lui Kendrick se așază peste ale mele.
Prin pătura lacrimilor încă văd ochii lui întunecați și sinceri. Văd totul atât de bine, văd adevărul care stătea mereu ascuns. Kendrick mereu îmi arunca câte o vorbă despre Ezekiel sau câte o aluzie, însă niciodată nu mi-a vorbit cu adevărat. Atâtea momente în care aș fi putut înțelege că mai devreme sau mai târziu acest moment ar fi putut veni, însă niciodată nu am realizat cu adevărat. De fiecare dată, îl credeam pe el, îi credeam vorbele.
- Nu merită nicio lacrimă din partea ta, îl aud din nou.
Poate vă nu merită, însă inima mea tot se frânge în fața asaltului verbal. Încă am în cap cuvintele lui care se repetă neîncetat.
- Știai că asta e părerea lui despre mine. De ce nu ai spus nimic? ma răstesc, deși știu că nu e vina lui.
Își retrage palmele, privindu-mă atent.
- Nu m-ai fi crezut. Un om înțelege pe deplin pe pielea lui, atunci când se arde și simte. Așa a fost Ezekiel mereu, iar această față a lui nu este deloc nouă.
Îmi șterg lacrimile de la ochi. Privesc înainte, încercând să găsesc ceva care să îmi distragă atenția de la furtuna din interiorul meu. Veninul pe care l-am simțit în vocea lui mă arde și mă întreb cum de nu l-am observat până acum pe acest Ezekiel. Se spune că iubirea te orbește, nu credeam până acum. Însă iubirea această pe care i-o purtam lui m-a orbit, m-a făcut să nu văd cine era el cu adevărat.
- Nu vreau să vorbesc despre asta, mormăi. Ce cauți aici?
Kendrick aprobă și începe să îmi spună de ce e aici. Voia să mă vadă. Îl aud, îl înțeleg, vreau să îi vorbesc, dar durerea din interiorul meu este mult mai apăsătoare. Mii de întrebări îmi apar în cap, mii de momente pe care nu le-am observat ies la suprafață, mii de vorbe ajung să se plimbe prin capul meu.
Însă cu toată puterea pe care o am încerc să mă concentrez pe Kendrick, care pare să își dea seama că nu îl ascult, dar care continuă să îmi vorbească despre orice altceva.
