❝ În urmă cu patru ani, nu s-au întâmplat lucrurile așa cum ar fi trebuit, iar acum totul a ajuns în acest moment în care chiar sunt speriată de viitor. Știu, simt că nu voi scăpa, vor veni după mine. Acea seară a fost mai mult decât ne-am fi aștept...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Parchează mașina în fața complexului unde își are apartamentul. La 18 ani, a primit de la părinți un apartament prin centrul orașului. A fost un cadou minunat pentru că Ezekiel a poposit aici în permanență, primind intimitatea pe care și-o dorea orice adolescent la 18 ani. Petrecerile le ținea în acest loc, toate domnișoarele erau aduse aici, fără ca cineva să țină cont de numărul lor.
Deschide portiera și iese. Îl urmez tăcută. De când am plecat de acolo nu mi-a mai spus nimic. A evitat să mă privească și nu îmi dau seama de ce. Nici eu nu am încercat să vorbesc cu el, deoarece încă sunt supărată. M-a lăsat trei zile fără vreo veste de la el, de parcă nici nu ne-am cunoaște. Nu m-aș afla în mașină cu el dacă nu aș fi vrut cu orice preț să plec de lângă Kendrick. Dacă m-ar fi luat de pe stradă, cu spatele siguranță nu aș fi urcat în mașină.
Alung aceste gânduri, devenind din nou atentă la el și la atmosfera din jurul nostru. E ceva în aer, ceva între noi care crează tensiunea asta aproape palpabilă. Eze pare să nu o observe, dar știu că o simte. E aici cu noi încă de când am plecat de acolo și nu a dispărut nici măcar o secundă.
Îmi deschide ușa blocului și așteptă să intru, urmându-mă îndeaproape. Luminile se aprind cu fiecare pas pe care îl facem pe holul lung, spre ascensor, lăsând în fața noastră imaginea pereților din cărămidă. Ezekiel apasă butonul de pe perete, iar ușile se deschid, permițându-ne să intrăm în cușca metalică. Apasă butonul cu opt, iar eu simt cum începem să ne mișcăm.
Mă întreb ce caut aici. De ce accept să merg cu el, la el acasă? Aș putea să plec pur și simplu acasă, să-l las așa cum m-a lăsat și el pe mine. Fără să îi dau vreun mesaj, fără să îl sun, fără să îl văd. Aș putea, dar eu sunt în acest lift, cu el lângă mine și cerșind atenția lui în liniște. Asta fac, în adâncul sufletului meu, cerșesc atenția lui, atingerea lui. Vreau să recuperăm timpul pe care l-am pierdut neștiind nimic de el.
Ușile metalice se deschid, iar eu ies prima. Eze mă conduce spre ușa apartamentului său, descuind ușa și lăsându-mă să intru. Apartamentul are mirosul lui. Un val de căldură mă lovește imediat ce pășesc înăuntru. Ezekiel închide ușa și mă prinde de braț, aducându-mă în fața lui.
- Îmi pare rău, șoptește.
Suntem atât de aproape, însă simt că suntem atât departe unul de altul. Ochii lui albaștri mă seacă, sunt ațintiți în ai mei, privind până în sufletul meu, luând din mine tot ceea ce mai aveam.
- Că nu am sunat, că nu am trimis niciun mesaj, adaugă.
Uneori, nu putem spune dacă persoana din fața noastră spune adevărul sau nu. Nu suntem capabili să ne dăm seama când suntem mințiți pentru că vrem cu atâta ardoare ca ceea ce auzim să fie adevărat. Îmi doresc atât de mult ca Ezekiel să vorbească serios acum, încât nu mă gândesc că poate nu e sincer.
- Nu ești nevoit să faci asta, spun înapoi, încercând să mă depărtez de el.
- Ba da, trebuia și îmi pare rău. Am fost prins în toată treaba asta cu firma că nu am mai avut timp de nimic, explică.
Aprob din cap și reușesc să mă retrag. Merg spre canapea și mă așez, văzându-l cum rămâne lângă ușă câteva secunde, apoi merge spre bucătăria, despărțită de living printr-un perete din geam.
Minte. Minte. Minte. Kendrick a spus că l-a văzut, că au ieșit și era serios și credibil. Ezekiel nu e credibil, nu după tot ceea ce mi-a spus Kendrick. Știu că ar trebui să îl cred pe Ezekiel și nu pe Kendrick, însă este ceva în interiorul meu care nu mă lasă să o fac.
- Suc de portocale, pune pe măsuța din sticlă doua pahare cu suc de portocale. E singurul lucru pe care îl am aici, adaugă așezându-se lângă mine.
- E ok. Îl iubesc, zâmbesc, luând o gură din suc.
Clătină din cap, ducând paharul la gură. Ochii lui albaștri electrizanți privesc prin mine, căutând adevăruri, minciuni și orice amănunt ascuns prin adâncurile mele. Căutându-mă pe mine.
- Ca totul să meargă, trebuie să comunicăm, îi aud vocea șoptită, de parcă nu ar vrea să fie auzit cu adevărat. Spune-mi tot ce îți trece prin cap, Ven. Vreau să te ascult.
- În urmă cu zi nu mai gândeai așa, Ezekiel.
Îmi rotesc ochii prin living, numai să nu fiu nevoită să îl privesc. Nu vreau să o fac pentru că imediat ce îi voi privi chipul îmi voi da seama că mai bine îl iert acum decât peste două minute.
- Îmi pare rău. Firma, tata, mama m-au prins la mijloc, se scuză din nou.
Din nou cuvintele lui Kendrick îmi aleargă prin minte.
- Ai avut timp să ieși cu grupul, să vorbești cu ei în aceste trei zile. Dar probabil și ei sunt tot din firmă, spun sarcastic ultima propoziție. Oricum, nu am niciun drept să mă port așa, adaug. Doar pentru că ne-o tragem din când în când nu înseamnă că trebuie să îmi spui ce faci minut de minut, nu-mi recunosc vocea atunci când aud cuvintele. Aș vrea să plec acum dacă este ok.
Mă ridic, dând sens vorbelor mele. Nu voi sta aici după ce trei zile a uitat de existența mea și acum așteaptă ca totul să fie perfect, exact ca înainte. Nu am dreptul de a mă purta așa. Vrea încredere, dar nu-i voi oferi asta în urma acestor lucruri. Nu se poate aștepta ca eu să îl cred și aștept mereu. Nu acum și nu niciodată.
Mă întorc spre el, văzând confuzia de pe fața lui. Nu știu dacă e așa pentru că l-am prins sau pentru că nu știe despre ce vorbesc, dar nici nu îmi pasă. Ce vreau cu adevărat este să merg acasă, să mă întind în pat și să nu mă ridic până luni.
- Nu știu despre ce vorbești.
- Mhm. Vorbim mâine, Ezekiel.
Pornesc spre ușă, fără să privesc în urmă. Știu că mă privește, îi simt privirea în ceafa mea. Deschid ușa, pe care el mi-o deschidea acum câteva minute, și ies, lăsându-l în urmă. O închid și mă îndrept spre liftul ce are ușile deschise, parcă așteptându-mă. Apasă butonul pentru parter și aștept să se închidă ușile. Îl văd, stă în ușă privind spre ușile metalice, spre mine, însă nu vine. Rămâne privind, dar eu nu-l mai văd.
Aerul cald al nopții mă învăluie atunci când ies din complexul luxos de apartamente. Undeva în capul meu mă așteptam ca el să vină după mine, să se scuze și să mă oprească din a pleca, numai că astea sunt doar în capul meu. Doar niște dorințe nerealizabile.
O sun pe Alma în timp ce pornesc spre casă. Îmi răspunde imediat și o rog să vină să mă ia de aici. Oricât de mult aș vrea să merg pe jos, casa nouă e destul de departe de acest loc. Mă așez pe prima bancă pe care o văd și o aștept.
Cu cât mă gândesc mai mult la el, cu atât ochii mi se umezesc mai tare. Și îmi vine să plâng pentru mine, pentru el, pentru noi, dar cel mai mult pentru mine. Deoarece am tendința de a-mi pune inima pe tavă, iar chelnerul acesta este un începător și tava asta nenorocită este deja pe podea, cu tot cu inima mea.
