Arzând împreună

cαpıtolul douăzecı șı cıncı

Decidem să mergem la el și sunt uimită de locul în care stă. Sincer, nu am fost niciodată la el acasă și nici nu am trecut prin această parte a   orașului. Totuși, locul în care locuiește r spectaculos. Este un cartier rezidențial în care nu știam că Kendrick își permite să stea.

Totuși, când îmi vede fața confuză, decide că mă lămurească spunând că părinții lui au cumpărat apartamentul pentru el imediat după ce a ieșit din închisoare. Au spus că nu trebuie să fie un capăt de țară închisoarea și ei îl vor ajuta cu locuință, respectiv locul de muncă până când se pune pe picioare. Și asta fac spune Kendrick. Lucrează la firma părinților lui, are unde sta, are un salariu și destul timp liber. E ceva preferențial având în vedere că este fiul directorului general, însă nu se plânge prea mult.

Nici nu aș face asta!

Nu vorbim prea mult în timpul mesei, de fapt nu spunem nimic. Cheeseburgerul este delicios și să spun ceva mi-ar lua din timpul pe care i-l aloc lui. Mâncarea este importantă, iar pentru mine este cea mai importantă atunci când îmi dau voie să mănânc ce vreau. De obicei, sunt foarte atentă la ce mănânc, cât mănânc și nu prea îmi dau voie să mănânc lucruri nesănătoase pentru că sunt acel tip de fată care se îngrașă imediat. Totuși, în zilele în care îmi dau voie, ceea ce rar se întâmplă, îmi dau voie să mănânc ceva mai nesănătos.

Ca acum de exemplu. Iubesc fast-foodul!

— Ai terminat? Pot arunca astea? întreabă arătând spre hârtiile dintre noi. Aprob și imediat se ridică, adunând hârtiile și dispărând pe ușa din stânga, care probabil duce în bucătărie.

Mă uit prin cameră și încerc să fac o legătură între Kendrick sí locul în care locuiește, însă nu găsesc nimic. Locul acesta este luminat, alb cu vișiniu și alte culori care nu îl reprezintă pe el sau cel puțin eu cred că nu o fac. Având în vedere că părinții lui i-au cumpărat acest loc, probabil tot ei l-au amenajat. Nu i-am cunoscut părinții, deci nu pot spune ce fel de oameni sunt.

— Cine a decorat apartamentul? întreb când îl zăresc intrând în living.

— Eu, de ce? se așază lângă mine de data asta sí își trece brațul pe după gâtul meu, aducându-mă mai aproape de pieptul lui.

— Doar întrebam, mormăi, inspirând parfumul lui.

— Nu mă reprezintă, nu? chicotește, făcându-mă să mă uit în sus la el. Ba o face foarte bine. Nu totul e întunecat în jurul meu, iar aceste culori sunt preferatele mele, adaugă.

— Spune-mi despre tine, rostesc. Orice.

— Nu sunt cum mă știi tu peste tot. Cu voi sunt mai rece, însă acasă îmi iubesc familia. Am soră, probabil nu știai asta. Are 13 ani și este totul pentru mine. Aș face orice pentru ea și oricând pot o și fac. Îmi iubesc mama enorm și cât am fost în închisoare mă vizita săptămânal, aducându-mi informații, poze despre tot ce se întâmpla afară. Tatăl meu este mai dur și de la el am învățat că nu toți oamenii trebuie tratați în egală măsură. Desi este dur, știu că ne iubește și pentru asta nu pot spune nimic împotriva lui. Avem momentele noastre, însă la finalul zilei rămânem o familie, ochii lui sunt ațintiți undeva pe tavan și urma unui zâmbet stă pe buzele lui.

— De ce ești așa rece?

— Pentru că nu am încredere în oameni, indiferent dacă îmi sunt prieteni. Niciodată nu știi cum prietenii îți devin dușmani, spune simplu, dar vocea lui este serioasă.

— De ce îmi spui mie? întreb din nou.

— Pentru că am încredere în tine, privirea lui coboară pe mine și în câteva secunde buzele lui se lipesc de ale mele.

Are încredere în mine. E ciudat pentru că în urmă cu câteva săptămâni nici nu credeam că mă suportă, iar să își petreacă timpul credeam că îl doare. Dar uite-ne aici, la el în apartament, cu mine în brațele lui, cu buzele lui peste ale mele și cu încrederea pe care o are în mine și pot spune că lucrurile de schimbă. Nimic nu e statornic, iar acest moment îmi demonstrează acest fapt.

— Hmm, încredere? rostesc depărtându-mă de el. Cât de multă încredere? vocea mea sună ca unui copil, însă văd zâmbetul ce apare pe fața lui.

— Destul de multă, rostește serios, ochii lui reflectând ceea ce spune.

— De ce?

— Îmi placi, Ven, iar asta necesită încredere. Nimic nu se poate construi pe neîncredere.

Îl privesc șocată. Nu pentru că mă place, mi-am dat și eu seama de asta, ci pentru că niciodată nu l-am mai auzit pe Kendrick vorbind astfel. Kendrick, am observat, este mult mai mult decât ce lasă să se vadă.

— Mă placi, mormăi. Și eu te plac, știi? îi zâmbesc.

Mă simt atât de bine, de liberă, de eu. Simt că pot face și pot spune orice în acest moment că el nu m-ar judeca în niciun fel. Se apleacă și îmi prinde buzele într-un sărut, lăsând un geamăt să îi părăsească buzele.

— Asta e bine, spune. Poate putem rezolva cumva asta, rânjește.

— Cum?

— Vom vedea, râde.

Aprob, întinzându-mă după un alt sărut. Brațele lui se strâng în jurul meu, ridicându-mă și așezându-mă în brațe lui. Nu rupem sărutul, adâncindu-l, lăsându-ne duși de val. Inima mea pompează rapid, iar tot corpul mi se furnică sub atingerea lui.

Buzele lui le părăsesc pe ale mele. Îmi las fruntea peste a lui, privindu-l în ochi. Mi se pare totul atât de normal, de adevărat de parcă asta trebuie să se întâmple, ăsta este lucrul care lipsea din viața mea.

— Vrei să ieși cu mine la o întâlnire mâine seară? șoptește că de abia îl aud, însă înțeleg perfect ce spune.

— O întâlnire? întreb confuză.

— Da, o întâlnire. Vrei? mă privește serios.

— Mă voi gândi la asta, spun jucăuș. Adevărul este că nu am nevoie să mă gândesc la nimic pentru că știu care este răspunsul meu.

— Nu ai timp. Trebuie să îmi spui acum. Ieși cu mine sau nu?

— Mi-ar plăcea, mormăi deasupra buzelor lui înainte de a le săruta apăsat.

Este primul băiat care mă scoate în oraș la o întâlnire. Nici în liceu, nici după liceu nu am fost invitată la o întâlnire. Ezekiel nu era genul acesta de om și niciodată nu a pus problemă să ieșim undeva. Într-adevăr, am mai ieșit pe aici, pe acolo, însă niciodată nu a fost ceva serios precum un restaurant și nici nu a fost declarată ca una.

Oricum, voi avea o întâlnire cu Kendrick mâine. Eu și el.