❝ În urmă cu patru ani, nu s-au întâmplat lucrurile așa cum ar fi trebuit, iar acum totul a ajuns în acest moment în care chiar sunt speriată de viitor. Știu, simt că nu voi scăpa, vor veni după mine. Acea seară a fost mai mult decât ne-am fi aștept...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu am ales eu ceea ce facem în seara asta, ci el, dar am aprobat. Mi s-a părut o idee bună și mai ales nimic obositor, având în vedere că mâine merg din nou la serviciu, iar Ezekiel trebuie să meargă la firmă.
Ezekiel parchează camioneta lui Jesse. Suntem la cel mai înalt punct al orașului și avem puterea de a privi tot ce se află acolo jos, oferindu-ne o priveliște de minune. Mici puncte de lumină împrăștiate peste toată valea indică orașul. Deasupra noastră, cerul înstelat veghează împreună cu luna plină și roșiatică. Nu am mai fost aici de foarte mult timp și mă simt de parcă văd astea pentru prima dată.
Ezekiel întinde o pătură în remorcă și pune două pernuțe, apoi aduce chipsurile și sucurile pe care le-am luat în drumul nostru spre acest loc. Nu vorbește până nu se așază și îmi face semn să vin spre el.
— Mereu mi-a plăcut această priveliște, spune când mă aflu lângă el.
Ochii lui sunt ațintiți spre oraș, spre luminile și spre toate zgomotele, mai înăbușite, care vin de acolo.
— Mda... e frumos, spun și eu.
Se întoarce apoi spre mine și mă trage spre el, până când capul meu ajunge pe pieptul lui tare și cald. El se reazemă de cabina mașinii și își ridică privirea spre cer.
— Uneori, îmi doresc să fiu acolo sus, printre stele, îl aud.
— Poftim?
— Nu îți dorești, uneori, să fii altceva? O stea, o pasăre, o masă? spune nesigur.
— Ba da. De ce o stea? clarific.
Se uită câteva secunde la stele gânditor, apoi se uită la mine.
— Nu știu. Ai o viață lungă, ai posibilitatea de a privi totul de sus, fără să te implici. Oferi lumină, ajutor, iar când nu mai poți față, te stingi și oferi dorințe celor care și-au pierdut încrederea, speranța, vorbește pe un ton profund și îmi dau seama că este pentru prima dată când îl aud vorbind așa. Scuze, nu știu ce m-a apucat, adaugă, lipsindu-și apoi buzele de ale mele.
— Nu am spus nimic. Mi se pare tare. Eu mi-aș dori să fiu un pat atunci când sunt foarte obosită și o pasăre atunci când simt că nu am scăpare. Sunt dorințe care ne ușurează viața, știi? Atunci când ne simțim într-un fel încercăm să găsim soluții, să ne imaginăm cum ar fi fost dacă...
Îmi ridic și eu capul și îmi lipesc buzele de ale lui. Zâmbește, cu buzele mele peste ale lui, apoi și le mută pe gâtul meu. Pentru câteva minute, ne pierdem printre săruturi și atingeri ușoare. Printre chicoteli și suspine. Unul în altul.
— Chipsuri sau jeleuri? întreabă Ezekiel.
— Jeleuri, murmur.
— Încă ești înnebunită după jeleuri? întreabă în timp ce deschide punga și îmi aruncă unul în gură.
