❝ În urmă cu patru ani, nu s-au întâmplat lucrurile așa cum ar fi trebuit, iar acum totul a ajuns în acest moment în care chiar sunt speriată de viitor. Știu, simt că nu voi scăpa, vor veni după mine. Acea seară a fost mai mult decât ne-am fi aștept...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Amintește-mi de câte ore sunt aici. Spune-mi unde mă aflu sau ce caut, asta dacă caut ceva. Asta dacă mai trăiesc. Oare mai trăiesc? Oare mai sunt eu? Oare voi mai fi eu? Oare moartea ar fi o salvare a acestui moment? Sunt singură, ruptă, goală și niciodată nu voi mai fi întregită. Încrederea mea a dispărut, înșelată și poate niciodată nimeni nu a meritat încrederea mea.
Nu știu cât timp a trecut de când el a plecat, nu știu de când zac pe podea, plângând și simțind fiecare parte a corpului lui plusează. Nu știu de unde mai am lacrimi, dar știu că aș mai putea plânge încă două zile. În mintea mea se reproduc imagini cu mine și cu el, de la început și până acum. Inima mă doare și, de fapt, cred că se află lângă mine, pe podeaua asta.
Dacă nu aș avea impresia că mă voi sparge în mii de bucăți, m-aș ridica și aș fugi din acest loc, din acest infern. Nu știu ce doare mai tare, faptul că el a profitat de mine, că a fost o răzbunare sau că eu am putut avea sentimente pentru cineva atât de meschin.
Mă întreb de ce într-un moment în care am nevoie de cineva, nimeni nu e lângă mine. Unde îmi e cea mai bună prietenă? Unde este Kendrick? Unde? De ce sunt singură? De ce trec singură prin asta?
Îi aud vocea în continuu și aș da orice să se oprească. 'Nu e nimic nou' a spus înainte să place și să mă lase aici să zac, să plâng. Nu pot înțelege cum de a putut să facă asta, cum a ignorat fiecare rugăminte, lacrimă, țipăt pe care l-am scos. Nu înțeleg cum cel pe care îl știam a dispărut. Mai bine spus, a existat vreodată?
Adu-mi aminte când am decis să fiu așa.
Nu știu unde am greșit.
Îmi e frig, strâng halatul în jurul meu. Îmi privesc picioarele care au semne încă roșii. Îmi imaginez felul în care arăt și sper să-mi reproducă interiorul pentru că nu mai suport să țin totul închis. Simt nevoia să exteriorizez toate emoțiile de acum, însă îmi e frică.
Îmi e frică de mine, de el și poate se întoarce. Dacă se întoarce, dacă se întoarce, dacă se întoarce...
Privesc în gol spre măsuța de sticlă. Nu știu de unde îmi găsesc puterea atunci când o ridic și o arunc, făcând-o să se prăbușească pe podea. Mă simt mai bine văzând-o spartă la fel ca mine. Acum amândouă suntem distruse.
Poate nu ar trebui să mă simt așa. Nu este prima dată când mă culc cu el, însă aceasta este prima dată când sunt forțată să o fac. Sunt obligată, bruscată să fac asta de o persoană la care nu mă așteptam. Și poate asta este greșeala mea. Nu mă așteptam. Aveam așteptări prea mari, iar asta m-a distrus. Mă așteptam la lucruri care nu urmau să se întâmple și credeam că lumea e la fel ca mine. Uită-te acum la mine! Sunt prăbușită din cauza așteptărilor.
Sunt secată și, în acest moment, nu văd capătul acestui tunel, acestei prăpăstii întunecate. Nu vad cum voi ieși din acest loc. Vreau să îi pot spune cuiva tot ce simt, însă oriunde m-aș uita îl văd pe el și pe nimeni care m-ar putea ajuta. Îl văd pe el, venind din nou, și din nou, și din nou, și din nou spre mine, făcând totul exact cum l-a făcut deja.
Cum voi trece peste asta?
Voi reuși să o fac?
Vreau să îmi revin?
Vreau să mă ridic vreodată din locul asta și să o iau de la capăt?
Poate în alt loc. Nu vreau să îl mai văd, nu pot face asta.
Nu vreau ca cineva să știe asta. Nu vreau mila nimănui. Dacă nimeni nu a fost acum lângă mine, de ce să fie mai târziu?
Mă doare capul. Mii de gânduri, subiecte, voci mi se plimbă prin cap. Îmi vine să plâng iar și nici nu știu când m-am oprit. Vreau să mai plâng, dar nu cred că mă va ajuta.
Poate acesta este sfârșitul meu? Dacă totul s-ar termina acum, aș fi fericită cu ceea ce am făcut până acum?
Cred că da. Am iubit, nu contează că n-am fost iubită înapoi sau că el m-a adus aici acum. Am prieteni sau am avut, nu știu ce să cred. Mama. Mama mă iubește. Am făcut greșeli, dar am învățat din ele și nu o să le mai fac.
Știu că nu acesta este sfârșitul meu. Nu poate fi aceasta, dar uneori, simți că nu mai poți. Poate aceasta este limita mea din acest moment. Mă simt la limită și nu știu dacă ar trebui să sar sau să rămân pe loc, așteptând ca rănile să mi se vindece.
Poate cândva îmi voi reveni și voi lăsa deoparte acest pasaj din viața mea. Am fost violată de prima mea iubire, însă nu acesta este sfârșitul. Nu poate fi. Poate acesta este un sfârșit al unei etape. O etapă deloc frumoasă dacă acesta este sfârșitul, însă acesta este.
Lingându-mi rănile, plângându-mi de milă, lipindu-mi bucățile de inimă, îmi voi reveni.
Cred că o voi face?
Sau poate nu.
Poate nu voi putea. Poate sunt deja moartă, atât de spartă că niciodată nu voi mai fi reparată, la fel cum e masa. Poate ar trebui să termin acest moment cu ajutorul ei. Sau poate nu.
Poate ar trebui să aștept până când voi distinge lucrurile. Poate în câteva secunde, mă voi trezi și acesta va fi doar un vis, un coșmar. Poate mă voi trezi chiar în ziua în care cei patru s-au întors. Voi alege să nu reiau legăturile cu ei, voi alege să fug de ei și de orice intenție.
Da, trebuie să mai aștept câteva secunde!
Iar plâng, de data asta mai tare. Atât de tare că mă doare corpul.
— Ajută-mă, șoptesc.
Aud zgomote, pași și deja văd cum totul se va repeta. Îmi e frică, atât de frică. Tremur și vreau să dispar. Vreau să dispar, vreau să dispar.
