războiul sufletelor

5.

După o săptămână întreagă de certuri și scandaluri destul de urâte, ne-am decis să ne acordăm totuși o șansă. Să o luăm încet, și să vedem ce iese.
Azi, la școală, am aflat că și Kaila cu Peter sunt împreună, doar că nu vor să își afișeze relația în public, la fel că mine si Kevin.
Azi la prânz, eu cu Kaila ne gândim să ieșim la o întâlnire în patru, plănuim ziua și ora, iar când vin băieții le spunem și lor ideea.
- Nu e o idee rea, numai sper să nu intervină altceva. intervine Kevin.
- Ce ar putea intervenii atât de important peste noapte, încât să renunți la o asemenea întâlnire? îl întreb cu zâmbetul pe buze.
- Păi o știi pe mama... spune cu capul în pământ.
Mama lui e o femie minunată, dar are uneori obișnuința să îl ia pe Kevin la câte ceva cu ea, neanunțându-l de dinainte.
Ne mâncăm prânzul, de data asta foarte liniștiți. Doar stăm și mâncăm. De obicei facem o gălăgie de nedescris.
Kevin și Peter și-au făcut obicei să ne conducă de multe ori până în clasă.
O văd pe Kaila cum intră în clasă pentru a bea apă și pe Peter cum îl așteaptă pe Kevin să coboare împreună. Îi spun lui Kevin să aibă grijă de el, iar el pleacă, nu înainte de a mă pupa pe frunte. Ador când face chestia asta. E așa adorabil.
Nu e diferență foarte mare de înălțime între noi, îi ajung cu fruntea în dreptul buzelor lui.

Seara, când îmi pregătesc haine pentru întâlnirea în patru, aud telefonul sunând. E Kevin :
- Da? spun în timp ce îmi pun o cămașă la loc.
- Știi că te iubesc, așa-i? are o voce așa drăgălașă, parcă ar fi copil mic.
- Da, ce vrei? spun râzând
- De ce mereu când îți spun că te iubesc trebuie să vreau ceva?
- Ăm..pentru că așa faci mereu, așa că spune.
- Nu mai pot veni, a intervenit ceva important...scuze iubire, dar chiar nu pot. măcar se observă puțină tristețe în vocea lui.
- CE? Cum? Și de ce mă rog frumos nu ai zis și tu mai repede? zic pe un ton mai ridicat.
- Pentru că nu am știut, a fost o chestie de ultim moment.
- Da..bine, cum zici tu. Hai lasă-mă să o pot suna pe Kaila că nu mai merg. spun tristă
- Pot să îți spun ceva? zice cu puțină fericire în voce.
- Ce mai vrei?
- Glumeam defapt. Sunt în fața blocului tău, te aștept în mașină, te poți grăbi puțin să mai avem câteva momente doar noi doi în seara asta, te rog?
- DA! spun plină de fericire.
- Dar tot te urăsc pentru ce ai făcut adineauri adug cu jumătate de gură.
-Te iubesc. intervine el.
- Și eu.
- Și tu ce? întreabă suspicios.
- Și eu mă iubesc, dar și pe tine, boule !

Nu știu de ce, dar în mașina lui mă simt în siguranță, simt că acolo pot vorbii orice cu el, sincer și simt că acolo mai avem și noi momentele noastre, doar a noastre, fără ca oricine altcineva să ne poată întrerupe.

Întâlnirea în patru a decurs chiar mai bine decât mă așteptăm, am fost la fel de nebunatici ca de obicei, ne-am ditrat la fel de mult cum o facem de obicei, chiar până în extreme și ne-am înțeles de minune.
Chiar mă bucur că sunt în gașca asta. Cât o fi ea de mică, mă simt protejată, iubită, și niciodată exclusă. Nu mi-aș dorii niciodată nimic mai mult decât atât. E perfect.