războiul sufletelor

20.

Peste o lună și ceva de zile :
Eu și cu Kevin ne-am certat destul de urât după întâmplarea aceea, mă tot roagă să ne vedem, să ne împacăm, dar am nevoie de o pauză.
Încă nu mi-am revenit și îmi este mai tot timpul rău de atunci. În ultima perioadă am grețuri și am vomitat de câteva ori.

Azi la școală, mi se face rău dintr-o dată. Mă cer de la oră la baie, iar Kaila vine după mine să mă ajute.
- Ce e cu tine? Ce ai pățit? întreabă ea îngrijorată.
- Îmi e foarte rău.
Kaila ține de părul meu pentru a putea vomita. Îmi dă din clasă o pastilă și apă.
Pauza asta mă trezesc cu Kevin care mă caută în toată școala. Se pare că i-a spus Kaila ce s-a întâmplat.
- Ești ok? vine grăbit la mine și se așează pe un scaun de lângă.
- Da.
- Ce te doare? Chem salvarea?
- Nu. Doar lasă-mă-n pace! spun cu toată puterea mea. Simt cum o să cad jos de pe scaun.
- Lasă-mă să te ajut. scoate telefonul și sună la salvare.
Kaila ne lasă să discutăm, dar nici unul nu zice nimic. Mă simt prea rău ca să pot să vorbesc acum cu el sau ci oricine altcineva.
Ajunși la spital, îmi fac câteva analize. Totul e în regulă, doar o singură problemă: sunt însărcinată în prima lună. Înnebunesc. Așa panică nu mi-am mai luat niciodată.
- Ioana, hai să fim calmi, o să trecem și peste asta împreună, da? E ok. Nu e așa grav.
- Nu e așa grav? Cum poți să spui așa ceva? Numai tu ești de vină! Ți-am zis să nu bei atât de mult de revelion, dar vorbesc cu pereții. Ce facem acum, hm? Spunee!!
- Vedem noi.
- Vedem? Când? Nu suntem în stare să avem grijă de acest copil, nu avem posibilitatea să-l întreținem, eu anul ăsta trebuie să-mi iau bacul omule, întelegi?
- Da, dar calmează-te. Fără nervi.
- Cum ai vrea să fiu calmă într-o situație de genul ăsta, idiotule?!
- Gata, ușor, nu trebuie să vă enervați. Vă las aici 2 poze cu copilașul. Pote vreți să le păstrați. Acum, trebuie să vă întrebăm, sunteți foarte slăbită, aveți nevoie de niște vitamine. Haideți după mine, vă conduc în salon. spune doctorul.
Ajungem în salon. Nici eu, nici Kevin nu mai spunem nimic. E prea mare stresul. Cum îi spun eu la mama acum?
- Ce se v-a întâmpla cu copilul ăsta care n-a greșit cu nimic? spun eu de data asta mai calmă.
- Ce vrei tu. Dacă alegi să-l păstrăm, asta facem. Dacă vrei să faci avort, faci. O să fiu alături de tine orice ai alege. Te voi susține indiferent de situație."
Tăcerea se lasă între noi.
- Eu zic să ne mai gândim până mâine...vorbim și cu mamele noastre, ok? Nici unul nu se aștepta la asta. adaugă el.
- Știai că atunci când ai fost beat de revelion, nu ți-ai pus prezervativ? Nu m-ai lăsat să-ți pun nici eu, că te grăbeai. spun eu cu lacrimi în ochi.
- Da, și îmi pare rău, chiar îmi pare rău. spune și începe să plângă.
- De acum în colo te voi asculta. Dacă te ascultam și atunci nu se ajungea la toate astea. spune el încă plângând.
-.O să fac avort. Ai noștri nu trebuie să știe despre asta, ok? Nu le spunem nimic. spun eu.
- Bine.
- Nu avem cum și cu ce să îl întreținem. Asta e situația. Vedem noi de unde facem rost de bani.
- Au ceva prieteni datorii la mine. Mai am eu ceva pus deoparte. Sper să am destui. spune el atrăgându.și lacrimile.
-Mai am și eu ceva pus deoparte. Când mai mergi pe la mine să-i iei, fără să te vadă mama, altfel pune întrebări.
- Și ce-i zic, unde ești?
- Găsești tu ceva, ești băiat deștept, măcar atât să faci și tu util. spun puțin răutăcios, dar am dreptate.

În ziua avortului :
- Ești pregătită? spune Kevin tinându.mă de mână.
- Da.
Amândoi avem lacrimi în ochi
- Poate să vină și el înăuntru? întreb eu doctorul.
- Sigur.
- Sunteți ok? V-a fost rău azi? mă întreabă doctorul.
- Nu. Sunt bine.
- Dacă reușim să trecem și peste asta, suntem cei mai tari. Trebuie să trecem cu bine și de obstacolul ăsta.
Dau aprobator din cap.
- Sunteți primul cumplu pe care-l văd, mai ales de vârsta voastră, dar și în general, care chiar se vede că vă iubiți. Rar vin și băieții la avort cu iubitele lor. Rar se susțin așa cum o faceți voi doi. Chiar sunteți adorabili. Sper să rămâneți așa toată viața.
- Mulțumim tare mult. spunem noi deodată.

- Uite că am trecut și peste asta, împreună. spune el după ce ies din spital.
- Ce le.ai spus mamelor noastre? intervin eu.
- Că am făcut o mică excursie într-un loc mai secret.
Râdem amândoi.
Am ajuns să ne împacăm într-un mod în care nici nu îmi trecea prin cap. Dacă doctorul avea dreptate, și se vede că noi ne iubim cu adevărat, atunci sper ca povestea asta de dragoste să nu se sfârșească niciodată.