războiul sufletelor

13.

Nu am dormit deloc toată noaptea. Dar, spre deosebire de cum mă așteptam eu, Kevin chiar a fost liniștit și a dormit ceva.
S-a mai trezit doar de câteva ori să mai vomite și o dată când i-a mai băgat asistenta o perfuzie.
Pe la prânz, în jur de ora 3 vine mama lui împreună cu fratele lui în vizită.
- A mâncat ceva? întreabă mama lui.
- Da, dimineață a mâncat un crenvuști din doi, că a insistat să mănânc și eu unul, și pâine cu unt și dulceață. La prânz, a mâncat doar puțin din ciorbă și pireul aproape tot. spun eu
- Și tu, draga mea, numai un crenvuști ai mâncat toată ziua?
- Nu, am mai ciugulit puțin și din ce i-a dat la prânz.
- De dormit, a dormit ceva?
- Da, a mai vomitat de câteva ori, dar în rest a dormit. spun cu zâmbetul pe buze.
- Și i-a mai pus o perfuzie pe la 1:20 noaptea. continui eu.
- Hai, mamă, parcă am 5 ani...pe bune? intervine Kevin dându-și ochii peste cap.
- Ce are dacă întreb de starea ta?
- Sunt foarte bine, mulțumesc. Acum pot pleca acasă?
- Nu! spun eu și mama lui deodată, încât el trăsare.
După ce mama și fratele lui pleacă, Kevin iar nu vorbește aproape deloc cu mine .
- Ce e cu tine? De ce nu vorbești cu mine? Hm? Ce ai?
- Vreau doar să mă lași în pace! Așa e cel mai bine pentru noi. Du-te acasă și odihnește-te o perioadă, că prea te-ai obosit cu mine.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Vreau să spun că ar trebui să luăm o pauză!
- A...îi vorba de Bela...am înțeles. Bine. Așa să fie, cum vrei tu. Pentru că tot timpul e vorba despre ce vrei tu și despre când vrei tu. La Bela să te duci de acum în colo când mai ai nevoie de cineva. Nu cred că ea venea și starea cu tine o noapte-ntreagă. Nu cred că ea dacă te vedea în situația din seara aia chema salvarea, nu te ajuta cu tipul ăla, nimic din ce-am făcut eu. Dar e ok. Fie cum vrei tu.
Liniștea străpunge între noi.
- Nu mai zi nimic. Bine. Așa ai făcut tot timpul, când aveam mai mare nevoie unul de altul, tu ai renunțat. spun în timp ce îmi strâng lucrurile să plec.
- Dar mereu m.am întors la tine după ce-mi reveneam. Să nu uiți asta.
Nici unul nu mai zice nimic. Plec fără să-i mai spun nimic altceva, dar îl aud cum pufăie nervos.

Merg acasă, îmi pun muzică, îmi trântesc toate chestiile necesare pe jos și mă apuc să desenez pentru a mă mai relaxa. Când desenez parcă sunt în altă lume. Undeva în lumea mea unde e bine și numai fericire. Desenând, mă concentrez acolo și uit de ce am fost nervoasă.

Următoarele zile primesc telefoane de la Kevin, dar nu.i răspund, și tot felul de mesaje de genul : "scuze" ; "îmi pare rău pentru ce am zis, eram doar nervos" ; "iartă.mă" ; "am nevoie de tine mereu" ; "te iubesc"
Momentan nu sunt eu pregătită să mă împac cu el. Încă încerc să-mi imaginez ce s-a întâmplat de fapt cu tipul ăla și cu Bela.
Dacă face ce vrea fufa aia, nu mai are ce discuta cu mine.

Mergeam la un supermarket și în fața lui era nimeni altul decât Owen. Minunat. Acum ce-i zic la copilașul ăsta?
- Heeii! Ce faci aici singur? îl întreb.
- Mama e înăuntru și o aștept, vrem să-i ducem ceva la Kevin... De ce nu ai mai venit la el? Te-ai supărat pe el? întreabă cu o față foarte tristă.
- Nu dragule, doar ne.am certat puțin, dar o să ne treacă nouă în curând. Cum mai e Kevin?
- E mai bine. Cred.
- Cum adică crezi?
- Așa îmi zice mama. Mereu îmi spune că e bine. Dar știucă nu e bine, altfel nu era la spital.
- O...o să se facă bine.
- Mda...așa zicețitoți. În fine. Mai stai cu mine până iese mama? Te rooog.
- Sigur!

Am discutat și cu mama lui, care se ruga mereu de mine să-l iert pe Kevin, că la nervi nu știece vorbește și nimicuri din astea. Nevrând să o dezamăgeasc nici pe ea, nici pe Owen, le-am spun că poate înviitorul apropiat o săne împacăm noi. Dar deocamdată nu.
Însăptămâna asta am desenat cât n-am desenat în ultimul an de liceu. Măcar mă vor ajuta la dosarul pentru admiteri la facultate.