războiul sufletelor

14.

În seara asta am chef să mă plimb cu căștile în urechi. Doar eu cu mine șicu muzica. Liniște. Când deodată o mână puternică mă prinde și mă întoarce spre el. Nu îmi dau seama cine e din cauza întunericului și a ochilor mei înînlăcrimați. Îmi dau o cască jos asteptând ca individul să zică ceva. Dar nimic. Când vreau să plec, mă trage înapoi și spune :
- Ce cauți la ora asta pe stradă singură? Ești nebună, dacă plătești ceva?
E Kevin. Nu pot să cred. Nu scap nici cum de el.
- Ce pot să pățesc mai rău de atât? De faptul că m-ai abandonat când aveam nevoie de tine. Știi că îmi e greu. Știi că mama e bolnavă. Ce mai vrei tu defapt de la mine? Ce vrei de fapt de la viața asta stupidă? Hm?
- Să ne împacăm.
- Chiar crezi că e așa ușor
Tăcerea se lasă între noi.
- Și cum Bela cum rămâne? continui eu.
- Nu înțeleg de ce dramatizezi atât totul.
- Pentru că pui tot felul de dubioși să mă urmărească. Asta ai făcut tu în ultima lună de când nu am mai vorbit. De ce? Crezi că nu sunt în stare să am și singură grijă de mine?
- Nu, nu ești în stare să te aperi singură de exemplu de un viol. Acum hai acasă să ne liniștim.
- Nu vin nici unde cu tine. M-ai ignorat de-atâtea ori, mi-am pierdut interesul, e foarte simplu.
- Deci așa... se enervează. Sper să nu facă iar vreo prostie. Cine știe ce-i trece prin cap.
- Tot eu sunt de vină? Pe bune? Pute-te puțin și în situația mea. Cum crezi că mi.a picat faza cu tipul ăla? Dar mai ales, faza cu Bela. Dacă nu spun, asta nu înseamnă că nu mă rănește. Nu te mai gândi doar la tine. Pune-te puțin și în situația celor din jur.
- Crezi că nu știu că nu-ți convine? Nici mie nu îmi convine, dar nu vreau să o am pe conștiință toată viața cum că s-a sinucis din cauza mea, ok? Dacă mă asculți cu inima, întelegi. Ajută-mă doar să nu dispar, te rog! Kevin chuar parte trist. Pentru prima data chiar se vede pe chipul lui ce simte. Se simte rănit. Are obiceiul să își ascundă sentimentale, vrea mereu să arate celorlalți că nu îi pasă, când defapt chiar îi pasă.
- Știu ce zici, dar pentru asta nu trebuie să mă abandonezi și să luptăm unul împotriva celuilalt. Putem trece peste împreună, dar tu se pare că faci urât de tot la nervi. Elimini pe toată lumea din jurul tău ca să te faci tu bine, iar după ce îți revi, trebuie să fim toți la cheremul tău, să ne întoarcem la tine. Toată lumea trebuie să îți dacă pe plac, pe când tu ți lucruri ascunse și le spui apoi, dacă vrei, bine-nțeles, iar noi nu trebuie să zicem nimic. Dar dacă nu mai putem? Dacă am obosit să luptăm fiecare pentru el, unul împotriva celuilalt, ce se întâmplă? Vrei să îți spun ce se întâmplă? Se îndepărtează lumea, iar apoi ajung să se despartă și să nu se mai suporte. Vrei asta? Vrei să ne despărțim, iar când me mai vedem să ne uităm în scârbă unul la celălalt, pentru ce? Pentru că ne ascundem după deget? Ce rezolvi dacă faci asta? Hm? Spune, ce vrei de fapt de la viața asta! Că eu în ultima vreme nu mai înțeleg cine ești și ce vrei cu adevărat. Nu te mai recunosc, Kevin! Întelegi?
- Sunt persoana care te iubește enorm, care vrea să te protejeze, care vrea să rămânem împreună. Te rog nu face asta. Vreau să ne spunem totul de acum înainte. Să fim fericiți. Te rog, nu mă lăsa, nu mai pot. Întelegi? NU MAI POT! tipă el cât de tare poate.
- Eu te înțeleg. Dar nici eu nu mai pot. Vreau o viață normală. Dar noi o complicăm în această fugă disperată. Te superi când te cert, te văd. Și nu-mi place.
- Când mă cerți tu, nu mă pot supăra, sincer, ești prea admirabilă.
- Nu-ți mai bate capul cu ceea ce nu poți controla. spun cu puțină furie. Furie pe care o simte căci se pune jos pe beton, cu capul în mâini și începe să plângă.
Nu știu ce să fac. Nu l-am mai văzut așa de distrus niciodată.
Poate ar trebui să-l las să-și calmeze nervii, dar nu vreau să și calmeze pe cineva sau să meargă să dea cu pumnii în toți pereții până se umple tot de sânge.
Poate ar trebui să stau cu el, dar nu vreau să se răzbune prin vorbe pe mine, iar.
Într-un final mă decid și îmi pun haniracul pe jos ca să mă așez pe el ca să pot să-i țin mâna lui Kevin în brațele mele.
Când observă se uită puțin nedumerit la mine, se ridică brusc, mă prinde de mână și mă trage în direcția blocului lui.
- Ce...ce vrei să facem?
- O luăm pe mama, Owen și pijamalele noastre, și venim la tine și ne uităm împreună cu mama ta, toți la un film. Să petrecem o seară ca în familie. De ce să fim tot triști?
- Bine. spun rânjind.
- Tu îți dai seama că ne-am bătut joc unul de altul la început, până am ajuns să ne iubim?
- Da! Chiar a fost frumos tot, așa cum s-a petrecut. A fost și este o poveste minunată.

Seara asta s-a transformat din una care părea că era distrusă în una minunată.

Când ajungem în camera mea, Kevin începe să se dezbrace "făcându-se comod" , după care începe să se liniștească pe lângă mine, să mă mângâie și să mă sărute cu pasiune.
- Nu cred că e momentul potrivit. Sunt și mamele noastre dincolo și Owen. Dacă vine Owen peste noi?
Merge și încuie ușa.
- Acum nu mai intră nimeni peste noi. Acum hai s-o facem. Mi-a fost atât de dor de tine. Mi-a fost atât de dor să te ating.