Atinge-mi sufletul

Capitolul 4

Mi-ar fi plăcut să vă pot povesti cum a decurs restul weekendului. Dar nu îmi amintesc nimic. M-am trezit duminică dimineață pe plajă, cu fața îngropată în nisip, având pe mine doar o pereche de bermude. Am făcut o baie în ocean ca să mă trezesc și să mă curăț în același timp, și după ce am mâncat ceva și am făcut un duș adevărat, m-am îmbrăcat în niște haine curate și am plecat spre casă.

Emma și Karen plecaseră deja, iar Tom și Ryan încă dormeau, cel mai probabil. Am o relație bună cu cei doi, chiar dacă nu ne destăinuim unul altuia. Pentru că nu numai femeile fac asta, ci și noi. Tom face parte dintr-o familie bogată, dar părinții lui sunt tot timpul plecați cu afaceri. Își compensează lipsa din viața lui prin cadouri scumpe și conturi pline.

Ryan în schimb, nu are o situație financiară extraordinară, tatăl său i-a părăsit pe el și pe mama lui în urmă cu câțiva ani, lăsându-i pe cei doi să se chinuie. Chiar și așa, Ryan este unul dintre cei mai populari tipi din facultate.

Drumul înapoi spre casă a fost mult mai lung decât mi-l aminteam, poate din cauza durerii de cap, sau poate din cauză că am condus ca un melc. Aș fi rămas să mă odihnesc, dar trebuia să ajung în oraș până în ora prânzului. În fiecare duminică, Hannah făcea voluntariat la un centru pentru persoane neajutorate. Ea a fost mereu diferită de mine. Deși era mai mică cu trei ani, a fost tot timpul mai matură și mai responsabilă decât mine.

                 Pe când eu îmi cheltuiam toți banii pe țigări și alcool, ea cumpăra alimente și dulciuri și le împărțea celor mai puțin norocoși. Acum, în fiecare duminică petrec câteva ore în compania unor bătrâni care nu mai au pe nimeni pe lume. Le duc cadouri și ne jucăm cărți împreună. Am considerat că dacă voi face asta, dacă îi voi continua tradiția, o voi simți cumva mai aproape de mine. Știu sigur că ar fi mândră.

Restul zilei mi-am petrecut-o dormind. Cu Art nu m-am întâlnit deloc, iar azi dimineață când m-am trezit el plecase deja la cabinet. Mi-a lăsat un mesaj pentru a mă anunța că are o urgență. Mă întreb despre ce ar putea fi vorba. Sunt curios și nerăbdător să încep să profesez. Nu pierd mult timp, și ajung la cabinet cu douăzeci de minute înainte de deschidere.

Deschid ușa silențios, și merg cu pași mici până la biroul lui Art. Mulțumesc în gând zeilor pentru covorul gros de pe jos, la cât este de liniște aici, m-aș fi dat de gol imediat la cât de grațios sunt. Profit de faptul că ușa biroului său este întredeschisă, așa că mă lipesc de perete și fac cel mai etic lucru pe care l-ar putea face un viitor doctor psiholog : trag cu urechea. Sunt mai curios decât credeam.

                 — Ce a fost diferit de data asta? aud vocea joasă a unchiului meu.

                 Liniște.

                 — Am mai trecut prin asta, spune din nou Art. Știi că dacă nu vorbești cu mine, nu te pot ajuta.

                Iar liniște. Câteva minute bune, nu s-a auzit nimic din birou. Mă pregăteam să renunț și să plec când o voce mică și subțire m-a oprit pe loc.

                — Mâinile, șoptește.

                Mă lipesc mai bine cu urechea de perete, devenind din ce în ce mai curios.

                — De data asta nu au fost doar mâini, continuă acea voce. Aveau forme de...bărbați. Negri, ca de smoală.

                 Nu înțeleg mare lucru, dar ceva mă ține blocat în loc. Vreau să aud mai mult.