Atinge-mi sufletul

Capitolul 51

Oricât de greu mi-ar fi fost, am făcut tot posibilul ca Ariel să nu își dea seama că este ceva în neregulă cu mine. Am pus starea mea pe seama faptului că nu am prea dormit aseară. De fapt nu am dormit deloc, dar am păstrat pentru mine această parte. Am fost tăcut pe tot parcursul drumului până la Miami, dar am ținut-o pe Ariel în brațe mereu.

           Încă nu îmi vine să cred ce a pățit. Mă cutremur de fiecare dată când îmi aduc aminte prin ce a trecut femeia pe care o iubesc.

           Am lăsat-o acasă și am refuzat să intru, pentru că nu am vrut să isc o discuție cu Sebastian de față cu ea. Înainte de toate trebuie să vorbesc cu Art.

           Așa că îi dau taximetristului următoarea adresă și în mai puțin de cincisprezece minute sunt deja în casă, trântind nervos ușa în spatele meu.

            — Arthur! țip în timp ce îmi dau teneșii jos din picioare. Unde ești? Trebuie să vorbim! adaug pe un ton la fel de ridicat.

            Art apare din pragul ușii camerei sale și mă privește îngrijorat, apoi se apropie de mine, se așează pe canapeaua din sufragerie și își scoate ochelarii de pe față, făcându-mi semn să mă așez.

             — Stau bine în picioare, pufnesc. De ce, Arthur? De ce m-ai mințit? întreb postându-mă în fața sa și privindu-l drept în ochi.

             — Va trebui să îmi explici despre ce este vorba dacă vrei un răspuns. Dar înainte de toate va trebui să te calmezi, spune blând și își rezeamă spatele de perna de pe canapea.

             — Să mă calmez? Arthur, mă minți de jumătate de an. Cum aș putea să fiu calm? De ce nu mi-ai spus despre Ariel?

             Îmi trec mâinile prin păr și mă învârt nervos prin cameră, în timp ce Art oftează adânc și își lasă privirea în jos.

             — Chiar mă întrebam când îți vei da seama, zâmbește trist.

             — Sper că ai o explicație bună pentru asta, pentru că oricât aș încerca să înțeleg, nu-mi iese, rostesc aspru și mă așez pe fotoliul din fața lui. Îmi proptesc coatele pe genunchi și nu-mi pot stăpâni piciorul drept care bate apăsat parchetul.

             — Ce vrei să știi? mă întreabă calm.

             — Tot! La naiba, vreau să știu de ce o mințiți pe ea și de ce m-ați mințit pe mine. Vreau să știu de ce mi-ai dat mie cazul ei la curs. Viețile noastre sunt doar un joc pentru voi, sau ce?

              Sunt nervos din cale afară și nici măcar nu îmi mai pasă că Arthur urăște să fumez în casă. Îmi aprind o țigară și trag cu nesaț din ea, închizând ochii și încercând să mă calmez și să ascult ce are de zis.

             — Cazul pe care l-ai primit nu este cazul lui Ariel, spune, bulversându-mă și mai tare. Nu în totalitate, adaugă când vede că îl privesc nedumerit. Da, sunt multe elemente comune, dar nu știi toată povestea. Însă despre asta va trebui să vorbești cu Sebastian, eu nu sunt în măsură să dezvălui trecutul lor.

            Stai așa. Adică asta nu e tot? Îmi pun mâinile în cap și mă trag cu putere de păr, abținându-mă cu greu să nu urlu de nervi. Ce s-ar mai fi putut întâmpla? Nu e de ajuns ce am aflat deja? De ce dracu' o persoană atât de bună ca Ariel a trebuit să treacă prin așa ceva? Orice ar fi, trebuie să fie groaznic. Dar înțeleg de ce nu îmi poate povesti. Arthur ține foarte mult la etică, iar asta ar fi împotriva principiilor sale.