Atinge-mi sufletul

Capitolul 9

               Am acționat ca un laș. Ea striga întruna să nu o ating, iar eu nu am știut cum să reacționez, așa că am plecat de acolo furios și nedumerit. Am ajuns acasă și am făcut un duș, apoi m-am îmbrăcat și am plecat spre cabinet. Am intrat ca o furtună în biroul lui Art, știind că nu are nicio programare atât de dimineață.

                 — Îmi spui și mie ce naiba se întâmplă cu fata aia?

                El mă privește întrebător, își dă jos ochelarii de vedere și se face comod, rezemându-și spatele de spătarul scaunului de piele.

                 — Ia loc, Dante, spune și mă îndeamnă din privire să mă așez pe scaunul din fața sa.

                Fac întocmai, și îmi sprijin coatele de genunchi, aplecându-mă ușor în față.

                 — În primul rând, spune-mi despre ce fată vorbești, mă roagă cu vocea lui caldă.

                 — Știi bine despre cine vorbesc, unchiule, pufnesc. Ariel.

                 — Ariel? Asta înseamnă că v-ați mai văzut?

                 — De data asta nu îți merge, Art. Mereu eviți să îmi răspunzi când te întreb despre ea. De data asta nu plec până nu îmi spui ce este în neregulă cu ea, îi spun hotărât.

                  — Nu îți pot da detalii și ar trebui să știi asta deja. Uite, Dante, știi că nu m-am implicat prea mult în viața ta personală până acum, ești suficient de matur încât să-ți asumi consecințele faptelor tale. Dar de data asta, te rog, stai departe de fata asta. Ariel este...fragilă. Este mai fragilă decât un glob de sticlă. Se poate sparge oricând, dacă nu știi cum să te comporți cu ea. Și nici măcar eu, după aproape cinci ani de terapie cu ea, nu știu cum să mă port cu ea în toate situațiile.

                Mă încrunt la auzul cuvintelor sale. Practic, nu mi-a spus încă nimic din ceea ce mă interesează, dar cumva, tind să îi dau dreptate când îmi spune să stau departe. Am destule pe cap, nu am nevoie de alte probleme. Iar ceva din tonul vocii lui îmi dă de înțeles că fata asta are probleme mai grave decât am crezut. Sunt o persoană răbdătoare de fel, dar reacționez violent atunci când îmi pierd cumpătul.

Art își drege glasul și mă privește adânc în ochi, pentru a fi sigur că încă îl urmăresc.

— Acum spune-mi, ce s-a întâmplat? mă întreabă calm.

— M-am întâlnit mai devreme cu ea, cedez eu folosind o voce calmă. Era aproape să se împiedice de o piatră, așa că am prins-o de încheietură pentru a o împiedica să cadă, spun și nu apuc să continui, pentru că văd cuta de încruntare apărută pe fruntea lui.

Închide ochii și își freacă tâmplele cu degetele arătătoare, iar când îi deschide la loc mă privește dezamăgit.

— De ce a reacționat așa? întreb când îmi dau seama că știe exact ce s-a întâmplat mai departe.

— Unde te-ai întâlnit cu ea? evită el intenționat întrebarea mea.

— În parcul de lângă casă. Nu am știut cum să o calmez, îi recunosc.

— Vorbim diseară, Dante. Trebuie să plec, spune și se ridică de la birou, ieșind ca o furtună din cabinet.

Inițial am vrut să fug după el, să văd unde pleacă așa grăbit, deși am o vagă bănuială. Apoi, mi-am adus aminte de cuvintele lui, cum că ar fi mai bine să stau departe de ea, și asta am decis să fac. Așa că m-am închis în biroul meu până când mi-am terminat treaba și am plecat acasă. Am dormit câteva ore, m-am schimbat și am plecat spre barul unde se ține petrecerea.