Atinge-mi sufletul

Capitolul 13

                                      

Sunt pe munte. Pe același munte, ca de fiecare dată. Stau pe iarba care îmi gâdilă pielea, privind cerul senin. Razele soarelui se plimbă blând pe trupul meu, încălzindu-mi toate celulele. Inspir adânc în piept și păstrez aerul curat în piept pentru câteva secunde, apoi îl expir treptat. E liniște. Aud păsările cântându-și viețile, și sunetul produs de aripile lor în zbor. Iubesc liniștea asta.

                     Deschid ochii atunci când corpul mi se răcește instant, soarele fiind acoperit în totalitate de norii negri și înfiorători. Temperatura scade brusc, făcându-mi corpul să tremure involuntar. Pielea mi se înfioară, iar eu deja știu că ceva rău va urma. Sentimentul de groază care mă cuprinde pune stăpânire pe mine, respirația îmi devine sacadată, iar corpul mi se blochează.

                       Nu știu de unde, dar știu ce urmează, așa că îmi așez palmele peste gură și încerc să îmi controlez bătăile violente ale inimii, pentru a face cât mai puțin zgomot. Picături negre și reci încep să se izbească de corpul meu, iar toate zgomotele din jurul meu se opresc. Pământul începe să vibreze sub mine, deformându-se în fața mea, luând urma unei palme imense. Apoi, încă una apare lângă piciorul meu.

                       Tremur din toate încheieturile, și fac un pas mic spre dreapta, pentru a evita ca următoarea palmă să mă atingă. Nu știu cum, dar știu că nu trebuie să mă atingă. Sau să mă audă. Ploaia este din ce în ce mai deasă, simțindu-mi pielea arzând și sfârâind acolo unde picăturile negre mă ating. Încerc să mă feresc de ele, acoperindu-mi fața cu palmele. Când durerea devine insuportabilă, mă gândesc să fug. Respirația mi se precipită, și un geamăt de durere îmi scapă necontrolat printre buze.

                        În următoarea secundă pământul se înmoaie sub mine, transformându-se într-o baltă neagră. Urmele încep să prindă forme de brațe negre ieșind din acea băltoacă, ca mai apoi să ia forma unor siluete de bărbați acoperiți cu ceva ce pare a fi smoală. Zeci de palme mă ating, mă prind de picioare și încearcă să mă tragă în jos, spre ele. Mă mângâie, mă zgârie, mă strâng și mă lovesc.

                      Mă zbat și încerc să scap din strânsoarea lor, dar cu cât încerc mai mult să scap, cu atât mai multe mâini apar pe corpul meu. Încep să țip cât pot de tare atunci când picioarele îmi sunt scufundate în pământul ud și fierbinte. Știu că nu are cine să mă salveze, nu este nimeni aici, dar cu toate astea urlu în continuare, până ce rămân fără puteri.

                       Sunt aproape înghițită cu totul în balta neagră de smoală, simțindu-l din ce în ce mai greu. Într-un final, rămân fără putere, și mă las pradă lor, mâinilor care îmi acoperă acum în totalitate trupul.

— Haide, micuțo, trezește-te, aud o voce înfundată de bărbat, și deschid brusc ochii atunci când simt adierea fierbinte peste fața mea transpirată.

Mă ridic în șezut și încerc din răsputeri să-mi reglez intensitatea răsuflării. Îmi rotesc ochii de câteva ori, clipesc des și apăsat, și am nevoie de câteva minute pentru a realiza că sunt în siguranță, în camera mea.

Nu am înțeles niciodată de unde provin aceste coșmaruri. Nimeni nu găsește o explicație plauzibilă pentru ele, nici măcar terapeutul la care merg de cinci ani. Nu visez mereu la fel. Uneori, reușesc să scap de acele mâini. Mă ocolesc de fiecare dată, și în scurt timp ploaia se oprește, urmele dispar, iar soarele apare din nou pe cer. În cazurile respective, mă trezesc singură.