Atinge-mi sufletul

Capitolul 23

M-am grăbit atunci când mi-am aplecat capul spre podul palmei ei. Trebuia să mai am puțină răbdare, însă nu am putut rezista. Am vrut cu orice preț să simt chiar și cea mai neînsemnată atingere din partea ei. Am nevoie să știu că sunt pe drumul cel bun, că fobia lui Ariel se poate vindeca. Și da, pare mult mai relaxată în prezența mea. Dar am forțat lucrurile și sper ca asta să nu o îndepărteze din nou.

Orice ar fi, fericirea de pe chipul ei merită toate eforturile pe care le depun. Am ales să îmi petrec tot timpul liber cu ea, pentru că mai mult ca sigur ăsta este și scopul lor. În momentul în care i-am văzut zâmbetul larg de pe față atunci când am ajuns la cascadă, am știut că Ariel are toate șansele să fie o femeie absolut normală în viitorul apropiat. Și, la naiba, e atât de frumoasă atunci când zâmbește, încât aș face orice să o văd mereu așa.

Suntem încă pe insulă, deși soarele a apus iar afară începe să se însereze. Dar eu mai am o surpriză pentru Ari, care sper că îi va răpi un alt zâmbet fermecător. I-am povestit toată ziua despre flori, din ceea ce îmi aminteam de la Emma, am fost în zona special amenajată pentru păsări exotice și chiar și în parcul de distracții. Deși era închis, am găsit un domn amabil care ne-a pornit roata pentru un tur privat. Când cabina noastră s-a oprit pentru câteva minute sus, ochii lui Ariel străluceau mai mult ca niciodată.

— Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos, mi-a spus la un moment dat privind luminile orașului care se vedea la distanță. Îți mulțumesc, Dante.

— Încă, îi răspund zâmbind.

Știu de la Emma că acum două zile a fost Festivalul Felinarelor Chinezești chiar aici în parc, și din câte am înțeles, o parte din ele au rămas pentru o expoziție ce se desfășoară toată săptămâna. Și dacă tot suntem aici, Ari nu poate rata așa ceva. Așa că ne îndreptăm spre locul indicat de blondă prin telefon. Am aflat de la Ariel că a studiat acasă, și că nu își amintește cum este să mergi la școală. Nu are niciun prieten, și nu știe ce înseamnă să te joci afară, să te tăvălești în noroi, să te dai cu sania. Nimic. Nici măcar nu pot să îmi imaginez cum ar fi să nu-mi amintesc nimic din copilărie.

Îmi dau seama că am ajuns în spațiul pentru expoziție după expresia pe care o afișează chipul frumos al fetei de lângă mine. Buzele i se ridică în cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată, iar ochii i se umezesc și îi strălucesc, în colțurile lor făcându-și loc câteva lacrimi. Tot chipul îi este luminat în culori vii, la fel și părul ușor ciufulit din cauza vântului.

                         — Hei, ești bine? De ce plângi? o întreb atunci când o lacrimă evadează din ochiul ei căprui și o ia la vale pe obrazul fin.

                         — Nu îmi vine să cred că spun asta, dar sunt lacrimi de fericire. E prima dată când simt așa ceva, îmi mărturisește evitându-mi privirea.

                         Mi-aș dori să-i pot șterge lacrima cu un sărut, dar aș risca prea multe dacă aș face asta, așa că mă mulțumesc cu faptul că o pot vedea zâmbind.

                         După minute bune în care am privit-o doar pe ea, ridic și eu ochii către peisajul din fața mea. Zeci de felinare urișe în forme marine, luminate în toate culorile posibile. Câteva meduze de câțiva metri înălțime tronau deasupra a zeci de scoici și corali în culori vii, toate situate pe apa unei fântâni uriașe. Mă dau câțiva pași mai în spate și scot telefonul. Profit de faptul că Ariel este încă absorbită de peisajul din fața ei și îi fac câteva fotografii. Zâmbetul ei trebuie imortalizat.