Atinge-mi sufletul

Capitolul 38

Următoarele zile au trecut cu rapiditate. Am revenit la vechile obiceiuri. Zilele le-am dormit, iar nopțile le-am petrecut în grădina lui Arthur. Am desenat mai mult ca niciodată în ultima perioadă. Însă de la un timp, toate desenele mele sunt la fel. Același chip frumos, în diferite ipostaze. Arthur a încercat să mă facă de mai multe ori să zâmbesc. Mi-a făcut clătite în fiecare dimineață și mi-a spus povești haioase din tinerețea sa. Doar că zâmbetul meu nu mai este același de acum patru zile.

Este deja sâmbătă dimineață, iar Dante încă nu s-a întors acasă. Miercuri nu am ieșit din camera mea decât la masă, dar unchiul lui nu l-a adus deloc în discuție, și nici eu nu am făcut-o. Joi mi-am făcut curaj și i-am cerut lui Arthur numărul de telefon al nepotului său. Am vrut să îl sun, să mă asigur că este bine. Dar avea telefonul închis. Ieri mi-am adunat toate puterile și l-am întrebat pe Arthur dacă știe ceva de el. Acesta mi-a zâmbit trist și mi-a răspuns pe un ton melancolic, dar calm:

— Habar nu am unde este. Dar nu e prima dată când dispare așa. Se va întoarce singur când va fi suficient de calm.

Așa că tot ce pot face acum este să aștept ora prânzului, pentru a putea pleca acasă. Sunt absolut convinsă că a plecat din cauza mea. Probabil că așteaptă ca eu să mă mut înapoi acasă, apoi se va întoarce și el. Dar mai mult ca sigur nu va vrea să mă mai vadă, așa că ultimul lucru pe care îl fac înainte ca Sebastian să apară este să îi las o scrisoare. Vreau să știe cât de mult a însemnat pentru mine în această perioadă scurtă de timp în care ne-am cunoscut. M-a ajutat mai mult decât crede, în moduri pe care nici nu le credeam posibile.

Împăturesc cu grijă coala pe care mi-am așternut gândurile și mă strecor în camera lui. Așez scrisoarea pe noptieră și mai privesc o dată patul în care am dormit o singură dată. Nu am cum să uit vreodată asta, pentru că nu am dormit niciodată mai bine decât atunci. Mirosul parfumului său mi-a invadat nările toată noaptea, și sper să nu uit niciodată acest miros, așa că iau una dintre perne și îmi afund nasul în ea, inspirând puternic.

                    Închid ochii și strâng tare perna în brațe, încercând să reproduc cumva senzația dată de brațele sale puternice în jurul meu. Trebuie să mă împac cu ideea că nu voi mai trăi acele senzații niciodată.

— Uite o imagine pe care nu credeam că o să o văd prea curând, tresar când aud o voce masculină extrem de familiară în spatele meu și arunc perna din brațe apoi mă întorc roșind spre persoana din spatele meu.

— Sebastian! strig entuziasmată și fără să îmi dau seama, mă apropii de el și îmi lipesc capul de umărul său.

El rămâne blocat pentru câteva secunde și simt că mă privește cu ochii mari și surprinși. Zâmbesc când îmi dau seama că este prima dată când sunt atât de apropiată fizic de fratele meu. Sau mă rog, cel puțin din câte țin minte. Uneori uit că am avut o viață și înainte de accident. Brațele lui Sebastian se ridică lent și își așează timid palmele peste umerii mei. Nu îndrăznește să facă mai mult și îi sunt recunoscătoare pentru asta. Pentru că mă doare.

Atingerea lui este atât de diferită de cea a lui Dante. Simt cum mii de ace îmi înțeapă pielea în locurile în care mă atinge, nicidecum căldura pe care o resimțeam în tot corpul atunci când Dante îmi mângâia spatele.

— Mi-a fost atât de dor de tine, șoptește și îmi sărută creștetul capului, buzele sale persistând o perioadă pe părul meu.

Eu inspir adânc și mă bucur de starea de bine care mă cuprinde. Simt în vocea lui că nu se referă doar la aceste două săptămâni în care a fost plecat. Știu cât de mult a suferit Sebastian în ultimii cinci ani și cât de neputincios s-a simțit în fața stării mele psihice. Dar a fost mereu lângă mine și nu puține au fost dățile în care a renunțat la a petrece timp cu prietenii săi din cauza mea. Dar niciodată nu m-a făcut să mă simt prost în legătură cu asta.

— Te iubesc, Sebastian, și îți mulțumesc pentru tot, mă decid să îi mărturisesc și îmi ridic privirea pentru a o întâlni pe a sa. Ochii lui sunt umezi și deși l-am mai surprins de câteva ori plângând, este prima dată când ochii lui nu mai sunt atât de triști.

— Și eu te iubesc, piticanie, zice zâmbindu-mi sincer.

                   Mă retrag din încercarea de îmbrățișare și Sebastian aruncă câteva priviri prin camera în care ne aflam, apoi se încruntă pentru o secundă când își fixează ochii undeva în spatele meu. Nu apuc să mă întorc pentru a vedea ce anume l-a făcut să devină atât de serios, pentru că își fixează imediat ochii în ai mei și buzele i se ridică într-un zâmbet care îi acoperă toată fața.

                  — Surioara mea s-a îndrăgostit, sau mi se pare mie? mă întreabă amuzat și începe să râdă zgomotos.

                  — Ce? Nu! răspund repede și încep să mă agit, întorcându-mă pe călcâie.

                  Și acum înțeleg. Pe patul lui Dante stă ghiozdanul meu, care nu știu cum a rămas deschis. Din el iese mândru blocul meu de desen, care dezvăluie la rândul său unul dintre zecile de portrete pe care le-am făcut în ultima perioadă. Simt cum obrajii îmi ard în flăcări și tot sângele îmi clocotește în vene de rușine.

                    Sebastian face doi pași mari în față și parcă îl văd în reluare cum se apleacă spre pat și ridică blocul de desen în mâna dreaptă. Nu, nu îl pot lăsa să vadă toate desenele! Cu unul poate mă mai pot explica, dar cu douăzeci? Închid ochii în anticiparea durerii și mă arunc asupra lui Sebastian, lovindu-l peste mâna care deja se pregătea să deschidă blocul de desen. Acesta cade pe jos, iar desenele mele se împrăștie în tot dormitorul. Spre norocul meu, sunt orientate cu fața în jos.

                    Seb începe să râdă și mai tare, ridicându-și mâinile la piept în semn defensiv, apoi se dă câțiva pași în spate.

                    — Bine, bine, nu mă uit dacă nu vrei. Dar deja mi-ai răspuns la întrebare, pitico, îmi spune printre hohote de râs. Când ești gata, te aștept la mașină, adaugă după ce se oprește din râs. Ethan și Eva abia așteaptă să te vadă, mai spune, apoi iese zâmbind din dormitorul lui Dante, iar eu răsuflu ușurată.

                   Mă aplec și strâng în grabă desenele de pe jos, îmi iau ghiozdanul și ies pe hol, închizând ușa în urma mea. Și în același timp, am închis un capitol frumos, dar scurt, din viața mea. Da, poate că m-am îndrăgostit, dacă asta înseamnă ceea ce simt, dar la ce bun dacă am stricat deja totul? Exact cum am mai spus, sunt defectă. Am deci tendința de a strica și lucrurile din jurul meu. Și, uneori, și oamenii. De aceea am ales mereu să stau la distanță de alte persoane. Mai devreme sau mai târziu, tot singură aș fi ajuns. E doar o chestiune de timp în ceea ce mă privește.

Mai arunc o ultimă privire spre dormitorul care mi-a aparținut în ultimele două săptămâni și cobor melancolică scările. Mă încalț și ies afară, iar imediat cum mă vede, Ethan sare din brațele Evei și aleargă fericit spre mine. În mânuțele sale micuțe ține strâns un trandafir alb, iar zâmbetul de pe fața lui îmi înmoaie sufletul. Se oprește la câțiva centimetri în fața mea și întinde mânuța cu floarea spre mine.

Deși are doar doi anișori, micuțul știe deja că nu trebuie să mă atingă. Felul în care stă în fața mea și mă privește cu ochii lui mari și negri îmi face inima să se strângă de durere. Știu că mă adoră și că ar vrea să îmi sară în brațe, și este mai mult decât dureros să știu că nu îi pot îndeplini o plăcere atât de mică.

Dar sunt decisă să lupt pentru a-mi depăși fobia asta nenorocită. M-am săturat să fiu nevoită să țin la distanță persoanele care înseamnă totul pentru mine. De azi înainte, voi face tot posibilul ca procesul de vindecare să dea rezultate pozitive. Indiferent de durerile pe care va trebui să le îndur. Iar primul pas pe care îl fac în acest sens este să mă aplec ușor și, după ce iau trandafirul din mânuța lui Ethan, îi depun un sărut pe frunte, apoi îi cuprind palma micuță în a mea, și mergem împreună spre ceilalți, sub privirile împietrite ale Evei și fratelui meu. Ethan chicotește fericit lângă mine și își ridică ochișorii spre ai mei, privindu-mă cu dragoste.

— Să mergem acasă, puștiule!