Atinge-mi sufletul

Capitolul 14

   La media : Ariel

                  După multe nopți în care nu am reușit să dorm cum trebuie, aseară am picat lat. Am ajuns destul de târziu acasă, după ce mai bine de patru ore m-am plimbat prin oraș. Realizasem că, deși locuiesc aici de aproape un an, sunt foarte multe locuri pe care nu le-am văzut niciodată. M-am plimbat pe jos, până aproape de miezul nopții. Am fumat un pachet întreg de țigări și mi-am pus ordine în gânduri.

                     Fiind sâmbătă, alarma telefonului este oprită, iar eu m-am trezit după ora prânzului. Nici nu îmi amintesc de când nu am mai dormit până atât de târziu. Cred că din perioada liceului, când ieșeam în fiecare seară în oraș, iar în weekenduri dormeam toată ziua. Mă ridic leneș din pat și intru în baia din camera mea pentru a face un duș. După douăzeci de minute, sunt îmbrăcat într-o pereche de pantaloni scurți din bumbac și un maiou negru larg. Nu am de gând să ies azi din casă, așa că vreau să mă simt confortabil.

Stomacul meu a început să scoată tot felul de zgomote ciudate, așa că ies din camera mea și cobor la parter, lipăind pe parchetul rece. Casc zgomotos de câteva ori, iar ochii îmi sunt deschiși doar pe jumătate. Îmi frec pleoapele cu podul palmelor în timp ce mai casc o dată, și deschid ușa de la bucătărie. Nu mă opresc decât în fața frigiderului, de unde scot toate cele necesare pentru o omletă și o salată.

                     Ochii au început să mi se acomodeze cu lumina din cameră, și abia când închid ușa frigiderului observ biletul lipit acolo.

                    „ Am plecat la cumpărături. Te rog să faci liniște, Ariel probabil doarme. Ajung cât pot de repede înapoi. "

                    Art. În fiecare sâmbătă, petrece în jur de patru ore la cumpărături. Face piața pentru toată săptămâna, spunând că nu îi place să îi lipsească ceva din casă atunci când are nevoie.

                    Stai puțin. Mai citesc o dată biletul, și fac ochii mari când realizez că Ariel chiar s-a mutat aici. Art mi-a spus despre asta, dar nu a menționat când se va muta. Deodată, orice urmă de oboseală și lene se scurge rapid din corpul meu, lăsându-l plin de energie. În capul meu încep să se învârtă rotițele, încercând să concep un plan prin care să pot sta cât mai mult pe acasă în perioada următoare.

Sunt atât de curios să aflu care este povestea ei, încât voi recurge la toate mijloacele necesare. Desigur, trebuie să fac totul în secret, căci Art m-ar ucide dacă ar ști că nu am nici cel mai mic gând să-i urmez sfatul și să stau departe de ea. Nu știu de ce, dar mă simt atras spre ea de parcă am fi doi magneți îndreptați unul spre altul cu polii opuși. Și nu are absolut nicio legătură cu atracția fizică.

De unde naiba atracție fizică, când eu nu i-am văzut decât ochii și câteva șuvițe din părul șaten, iar ea fuge de mine mai ceva ca de bombe? Nici vorbă de așa ceva. Totuși, ceva este acolo, doar că nu pot defini încă despre ce este vorba. Probabil că mi-am intrat prea serios în rolul de psiholog, și simt nevoia să o „repar" cumva.

Pun ingredientele în tigaie și pregătesc salata, apoi aștept ca omleta să fie gata. După câteva minute, așez mâncarea pe farfurie și iau loc pe unul dintre scaunele de la masă. Aprind televizorul din bucătărie și îl setez pe programul de muzică, îmi torn un pahar de suc de portocale în pahar și încep să mănânc în liniște.

Sunt cu spatele la ușă, dar aud cum se deschide ușor, și aștept să aud pași în urma mea, dar nu se întâmplă. Înghit îmbucătura din gură și îmi întorc capul într-o parte, privind cu coada ochiului spre intrare. Ușa este între-deschisă, și deși nu o văd, știu că Ariel este acolo. Mă ridic de la masă fără să o bag în seamă, iau o farfurie curată din dulap și  trasfer jumătate din omletă în ea, apuc și o furculiță și le așez pe partea cealaltă a mesei, apoi mă pun înapoi pe locul meu.