Atinge-mi sufletul

Capitolul 15

Ariel

                     Nici măcar nu știu de ce am ales să îl urmez. E mijlocul zilei, iar afară mai mult ca sigur este destul de aglomerat la ora asta. Dar ceva mă face să cred că pot avea încredere în el. Poate pentru că încă vorbește cu mine, deși sigur a văzut că sunt o ciudată. Totuși, apreciez faptul că nu pare să știe ceva despre boala mea, deci Arthur nu i-a spus nimic.

                    Dacă ar ști, cu siguranță nu s-ar mai apropia de mine. Pentru că să fim serioși, cine și-ar petrece timp cu o persoană care nu suportă să fie atinsă?

                     Îl urmez în liniște, în timp ce el deschide ușa care dă în spatele casei, direct din bucătărie și pășește afară. Ies și eu și îmi întorc privirea spre casă. Habar nu aveam că Arthur are o casă atât de mare. Are un singur etaj, acolo unde se află camera mea și cea a lui Dante, iar parterul ține loc de living, bucătărie, și dormitorul domnului Walsh. Este o casă modernă, atât în exterior, cât și în interior.

                      Grădina din spatele casei este impresionantă. Din câte știu, nu există nicio doamnă Walsh, deci sunt surprinsă de multitudinea de flori colorate. Dante pășește sigur, și din când în când își întoarce privirea în spate, asigurându-se că încă îl urmez. Îmi zâmbește cald și merge mai departe, până ce ajungem la gardul înalt de sârmă. Dante dă la o parte o bucată din sârma gardului, și se strecoară prin bucata descoperită, apoi mă îndeamnă din cap să trec și eu.

                       Cu grijă, mă strecor și eu prin acea deschizătură, fiind atentă să nu mă ating de nimic. El își scutură palmele și pornește din nou în fața mea. Îi urmăresc pașii apăsați, și îi analizez spatele masiv. Cu fiecare pas pe care îl face pe terenul accidentat, mușchii spatelui i se încordează. Părul șaten îi flutură în toate direcțiile, trecându-și din când în când mâna prin el, pentru a-și feri șuvițele care îi cad pe față. Este mult mai înalt decât mine, iar pe brațul drept pot observa un tatuaj.

                       Îmi plac tatuajele, dar nu aș putea niciodată să îmi fac unul. Aș muri de durere.

                       — Ai grijă pe unde calci, Ari, îmi spune zâmbindu-mi blând.

                      Înghit în sec gândindu-mă că și-a dat seama că mă holbam la el. Aprob tăcută și îmi las privirea în jos, apoi continui să merg. Trecem printr-o zonă cu multă verdeață, apoi pe lângă o casă care pare părăsită. În continuare îl văd pe Dante cum pășește atent, sărind peste câteva obstacole, apoi se oprește și întinde mâna spre mine.

Este ciudat cum un gest atât de mic îmi poate face corpul să se blocheze imediat, respirația mi se accelerează, iar inima începe să bată cu putere. Din nou, risc să am un atac de panică. Închid ochii, așa cum m-a învățat Arthur, și încerc să îmi controlez respirația.

Când deschid ochii, îmi fixez privirea în cea a lui Dante, care a rămas pe loc și pare complet nedumerit. Știu că nu înțelege ce e cu mine, dar nici nu trebuie să o facă.

— Mă descurc și singură, răspund pe un ton plat și sigur, iar el oftează și își lasă mâna să cadă înapoi pe lângă corp.

                       — Bine, haide atunci, nu mai avem mult, spune și pornește din nou înaintea mea, escaladând câteva pietre, apoi trece printre niște buruieni și dispare din raza mea vizuală.

                      Trag aer adânc în piept atunci când ajung printre acele buruieni, și îmi țin respirația până trec de ele. Cum am plecat doar în tricou, câteva crengi îmi ating brațele, făcându-mă să icnesc de durere. Trec într-un final de ele, iar imaginea care se desfășoară în fața mea îmi taie răsuflarea. Am ajuns undeva pe malul oceanului, iar pe partea cealaltă stau mândre clădirile înalte de sticlă ale orașului.