Atinge-mi sufletul

Capitolul 6

Au trecut deja trei săptămâni de când am început să lucrez la cabinet. În trei săptămâni, am ajuns de la a șterge praful de pe dosarele din arhivă, la a avea propriul birou. Lucrez din ce în ce mai mult pentru Art, dar nu mă plâng. Îmi place ce fac. Am ajuns să învăț foarte multe lucruri. Am citit cazuri celebre de psihologie aplicată, și am aflat că fiecare pacient în parte trebuie tratat cu o strategie diferită.

Mă simt din ce în ce mai atras de meseria asta, îmi doresc să profesez cât mai repede, pentru a pune în aplicare ceea ce am învățat în toți cei trei ani de facultate. În toamnă urmează să încep și un masterat, iar pe toată perioada verii voi lucra aici, încercând să culeg cât mai multe informații.

Pe Ari nu am mai văzut-o. Am încercat să aflu mai multe despre ea, dar nimeni nu vrea să îmi spună nimic. Nu am înțeles de ce, dar nu am insistat. Ceva e ciudat tare în legătură cu fata aia, poate că e cel mai bine să nu mă implic. Sunt în biroul meu atunci când îmi aud numele strigat de către Art, așa că mă ridic de pe scaun și mă îndrept spre ușă.

                 — M-ai strigat, Art? întreb după ce am intrat în biroul său.

                 — Ia loc, Dante, vreau să vorbim ceva, îmi spune serios.

                Îl ascult și mă așez pe scaunul din fața sa. În mod normal m-aș fi așezat pe canapea, dar am simțit în tonul vocii lui că este vorba despre ceva serios.

                 — Dante, sunt mai mult decât încântat de rezultatele pe care le ai. Ai evoluat foarte mult într-un timp foarte scurt, și consider că a venit momentul să participi la o ședință de terapie, îmi spune privindu-mă în ochi, așteptând să îmi vadă reacția.

                  Reacție care nu întârzie să apară, căci imediat ce realizez că este serios, un zâmbet imens mi se întinde pe față.

                  — Una dintre pacientele mele mai vechi a fost de acord ca tu să ne asiști la următoarea ședință. Momentan, tot ce vei face va fi să asculți și să îți iei notițe, dar nu ai voie să te implici în niciun fel în timpul orei de terapie. De acord?

                  Aprob frenetic din cap, sunt de acord cu orice îmi va propune unchiul meu. Am încredere că știe ce face. Mă implică din ce în ce mai mult, așa cum am cerut, însă este precaut, nu vrea să riște sănătatea vreunui pacient. Cu siguranță nu sunt încă pregătit.

                — Aici ai dosarul ei. Ai douăzeci de minute la dispoziție să îl citești, apoi te aștept înapoi aici. În jumătate de oră ajunge și pacienta.

                Îi mulțumesc lui Art și mă întorc repede în biroul meu, deschizând dosarul alb. Julie Pratt. Nu am timp să citesc toate detaliile, dar aflu rapid că este o femeie de treizeci de ani care și-a pierdut copilul nou născut din cauza unei boli necruțătoare. Se consideră vinovată, pentru că a fumat pe tot parcursul sarcinii, deși medicii i-au spus că nu există nicio legătură între boala copilului și faptul că ea este fumătoare. După ce și-a pierdut copilul, soțul a părăsit-o, iar ea este într-o continuă stare de depresie de șase luni de zile.

Nu știu dacă acest caz a fost ales cu vreo intenție ascunsă, sau a fost singura pacientă care a acceptat prezența unui necunoscut în timpul terapiei, dar cert este că mă bucur că am ocazia să fac asta. Timpul a trecut rapid, iar acum sunt în biroul lui Art, așezat undeva în colțul camerei, în timp ce doamna Pratt stă comodă pe canapea, iar unchiul la biroul său.

— Julie, el este Dante, nepotul meu. Îți mulțumim că ai acceptat să participe și el. Dacă în timpul ședinței nu te vei simți confortabil cu prezența lui aici, este suficient să mă anunți, iar el ne va lăsa singuri, vorbește Art pe un ton calm, privind-o fix pe pacienta lui.