Atinge-mi sufletul

Capitolul 17

Condițiile impuse de Art mi s-au părut rezonabile, așa că le-am acceptat pe loc. În primul rând, trebuie să-i comunic orice schimbare de comportament din partea lui Ariel. Mai exact, după fiecare întâlnire cu ea, trebuie să îi povestesc ce am făcut, ce am vorbit, cum a reacționat. Bineînțeles, fără ca ea să știe asta. În al doilea rând, nu trebuie să mă implic emoțional mai mult decât este cazul. Mai pe scurt, nu trebuie să mă îndrăgostesc de ea, ceea ce e mai mult decât ușor.

Mă așteptam ca lista să continue, însă s-a oprit la aceste două reguli pe care am de gând să le respect.

Seara de sâmbătă mi-am petrecut-o acasă, sperând că Ari o să iasă din camera ei și astfel aș fi putut vorbi mai mult cu ea. Dar nu a ieșit nici măcar la cină. Am mâncat în liniște alături de Art, apoi m-am retras în camera mea, mi-am pus căștile în urechi și am adormit pe ritmul melodiilor lui Haelos.

Nu știu cât era ceasul când am adormit, cert este că m-am trezit din nou în mijlocul nopții, și oricât am încercat să mai adorm, nu pot. Este puțin trecut de ora trei dimineața, și cum nu mai am nicio șansă să mai dorm, mă ridic din pat, trag un maiou pe mine și cobor în bucătărie.

În casă este liniște și întuneric, așa că mă străduiesc să fac cât mai puțină gălăgie. Îmi pregătesc o cană mare de ceai și după ce îmi iau pachetul de țigări și bricheta mea norocoasă, ies în grădină pentru a lua puțin aer curat. Am nevoie de o strategie prin care să mă apropii mai mult de Ariel, iar noaptea este cea mai bună perioadă pentru mine să îmi așez gândurile în ordine.

Pășesc atent printre florile lui Art, pentru că oricât de calm ar fi, este în stare să ucidă pentru grădina lui. La ora asta tot orașul doarme, așa că este suficient de liniște încât să îmi pot auzi gândurile. Mă așez pe unul dintre scaunele din grădină și închid ochii, ținând cana aburindă între palmele mele, sorbind din când în când din ceaiul fierbinte.

Aud niște foșnituri de undeva din stânga mea, așa că deschid ochii și îi mijesc, încercând să deslușesc ceva în întunericul care mă înconjoară. Privind mai atent, observ o lumină slabă undeva în depărtare, în aceeași direcție de unde provin și zgomotele, așa că mă ridic și pornesc cu pași mici într-acolo.

                        Ariel stă în șezut pe o pătură pe care a așezat-o pe pământ, în mijlocul grădinii, cu blocul de desen rezemat pe genunchi, luminat de lanterna telefonului ei. Este cu spatele la mine și pare extrem de concentrată, pentru că nu îmi simte prezența. Profit de acest lucru și mă opresc la câțiva pași în spatele ei, analizându-i mișcările ferme ale mâinii drepte cu care manevrează creionul. Pe cea stângă o ține ușor ridicată, și o mișcă pentru a redirecționa lumina acolo unde are nevoie de ea.

                          Pare atât de absorbită de ceea ce face, încât dacă aș spune orice, cu siguranță s-ar speria. Așa că mă dau câțiva pași în spate, apoi pornesc înapoi spre ea, de data asta apăsându-mi pașii pe pământul uscat, astfel încât să mă audă. Își întoarce brusc capul spre mine și ridică mâna stângă, luminându-mi fața cu lanterna ei. Felinarele din grădină au o lumină mult prea slabă pentru a-i putea vedea fața și expresiile, dar este îndeajuns de liniște încât să o aud cum răsuflă ușurată atunci când mă vede.

                         — Nici tu nu poți dormi? mă întreabă șoptind și își întoarce capul în față, închizând blocul de desen și strecurându-l sub picioarele sale.

                         — Nu dorm mai mult de patru ore pe noapte, iar aseară am adormit destul de devreme, așa că...spun și ridic din umeri zâmbindu-i. Dar tu? Ce-i cu tine aici la ora asta?