Atinge-mi sufletul

Capitolul 55

ARIEL

Telefonul îmi sună fără oprire. Îl scot din geantă și îl trec pe modul silențios, fără a îi răspunde fratelui meu care mă sună disperat. Cel mai probabil a fost deja anunțat că am plecat. Nu știu ce e cu mine, de ce am reacționat atât de impulsiv. Eu nu sunt așa. Dar nu aș fi putut să dau ochii cu niciunul dintre ei acum. Am nevoie să mă calmez, să îmi așez în ordine gândurile și amintirile care mi se tot derulează prin cap.

                 Odată ajunsă la aeroport, mă opresc la primul bancomat și retrag toți banii de pe card. Dacă nu vreau să afle nimeni unde sunt, nu trebuie să folosesc cardul. Am văzut asta într-un film, cândva. Acum mă bucur că nu am cheltuit până acum jumătatea mea din banii de pe casa părinților. Îmi vor fi de ajuns să mă descurc o perioadă.

               Mă îndrept spre ghișeu, încercând să evit pe cât posibil să mă ating de cei din jurul meu care trec grăbiți dintr-o parte în alta.

              — Bună ziua. Aș dori un bilet pentru primul zbor spre Orlando, vă rog.

             Femeia din fața mea îmi zâmbește mecanic și începe să tasteze ceva pe calculatorul ei, apoi mă anunță că avionul va decola abia peste trei ore. Achit biletul și îi mulțumesc, aceasta uitându-se ciudat la mine atunci când observă că nu am niciun bagaj.

             Găsesc un loc mai retras și mă așez pe un scaun, scoțând cu mâinile tremurânde telefonul din ghiozdan. Voi profita de timpul ăsta pentru a cere explicațiile pe care le merit. Zeci de întrebări se plimbă prin mintea mea. Poate că ar fi trebuit să vorbesc cu Sebastian față în față, dar știu că ar fi găsit o metodă prin care să mă convingă să nu plec.

             Iar eu chiar am nevoie de puțin spațiu. Am depins toată viața de alții și este momentul să-mi demonstrez că mă pot descurca și singură. Așa, nu mă poate răni nimeni mințindu-mă pe față atât de mult timp.

Deblochez ecranul aparatului și îl apelez pe Sebastian, care probabil era cu telefonul în mână, pentru că răspunde imediat.

— Unde mama naibii ai plecat, Ariel? Și de ce dracu' nu răspunzi la nenorocitul ăla de telefon? Unde ești?

Mă așteptam la asta. Ăsta este unul dintre motivele pentru care trebuie să mă desprind puțin de viața pe care o știu. Deși am aproape douăzeci de ani, se poartă cu mine de parcă aș avea doisprezece. Îl înțeleg, dar trebuie să conștientizeze și el faptul că nu mai sunt un copil.

— De ce m-ai mințit, Seb? întreb, ignorând ieșirea lui de mai devreme.

Îl aud oftând apăsat, iar pentru câteva secunde se lasă liniștea între noi.

— Ariel... haide să vorbim despre asta. Unde ești? Vin să te iau.

— Nu contează unde sunt. Răspunde-mi, Sebastian.

— Și ce-ai fi vrut să fac?! izbucnește deodată. Să îți zic adevărul și să risc să te vizitez pentru tot restul vieții într-un azil de nebuni? Ariel, tu ar trebui să știi cel mai bine în ce stare ai fost. M-am sfătuit cu o grămadă de medici și toți mi-au zis același lucru. O veste atât de dură ți-ar fi putut provoca o criză care ar fi putut avea urmări tragice. Îmi pare rău, surioară, dar trebuia să îți amintești singură.

Vocea lui s-a calmat pe parcursul discursului, ajungând aproape să șoptească ultima frază.

Știu în ce stare mă aflam, dar asta nu înseamnă că mă doare mai puțin să știu că am trăit o minciună.