Atinge-mi sufletul

Capitolul 53

ARIEL

             Picăturile de ploaie se izbesc cu repeziciune de umbrela neagră care îmi acoperă capul, fiind susținută de brațul pe care Dante îl are înfășurat în jurul umerilor mei. Îmi ridic privirea spre el și îmi zâmbește slab, lipindu-mă și mai bine de corpul său. În stânga noastră, Arthur privește încruntat în față, cu brațele încrucișate la piept. Atmosfera este sumbră, iar hainele noastre negre nu fac decât să contureze și mai bine imaginea tristă.

            Nu este nimeni altcineva prezent în afară de noi, un preot și doi gropari. Este de parcă nu ar fi avut pe nimeni pe lumea asta. În momentul în care cei doi bărbați coboară sicriul în groapă, privirea îmi fuge din nou spre șatenul meu. Ochii lui căprui sunt triști și înlăcrimați, iar maxilarul îi este ușor încordat. Bănuiesc că nu este ușor să îți iei adio de la tatăl tău, indiferent cât de mult ți-ar fi greșit acesta.

— Mulțumesc că ești aici, șoptește.

Îi cuprind talia cu ambele brațe și îmi afund nasul în tricoul lui negru. Mă doare să îl văd așa. Privirea îi este pierdută și un oftat adânc îi părăsește buzele. Se simte de parcă aș fi cumva conectată la sufletul lui, căci simt cum ceva se rupe în mine văzându-l cum suferă în tăcere.

             Dar mă bucur că a acceptat să venim. Deși nu am fost deloc încântată să străbat din nou drumul până în Detroit, nu l-am putut lăsa să vină singur. Pe tot parcursul zborului, atât Dante, cât și Arthur au fost tăcuți. Fiecare dintre noi ne-am lăsat purtați de propriile gânduri, cele trei ore trecând mai repede decât m-am așteptat.

În ultima săptămână, l-am ajutat pe Dante să se instaleze în noul său apartament și am dormit în fiecare seară acolo. Totul părea a fi bine, dar sentimentul că ceva rău avea să se întâmple nu mi-a dat pace. Ieri, când Dante a primit telefonul prin care a fost anunțat că tatăl lui a murit, temerile mele s-au adeverit. Pentru că încă de ieri, șatenul meu s-a închis în el, refuzând să vorbească cu mine sau să zâmbească măcar.

Slujba se încheie și, după ce aruncăm câte o mână de pământ peste sicriu, ne urcăm în taxiul care ne așteaptă deja la poarta cimitirului. Avionul spre Miami decolează în mai puțin de o oră. De data asta, am ales să nu rămânem aici nici măcar o noapte, așa că ne întoarcem în aceeași zi. De data aceasta, spre fericirea mea, am reușit dorm pe toată perioada zborului.

              Este trecut de miezul nopții când ajungem la apartamentul lui Dante. Aș fi zis că după o zi atât de plină, singurul lucru pe care îl vom face va fi să ne băgăm în pat și să dormim. Dar el are alte planuri, și imediat cum se descalță, se așează pe canapea și aprinde televizorul, lăsându-l să meargă pe un program de muzică. Își dă tricoul jos, aruncându-l undeva în spatele lui.

              — Vino aici, iubito. Am nevoie să te țin în brațe, spune întorcându-se spre mine.

             Nu stau pe gânduri și pășesc spre el, acoperind imediat distanța care ne desparte. Se întinde pe canapea și îmi face loc lângă el. Îmi încrucișez picioarele cu ale lui și îmi așez capul pe pieptul său gol, înconjurându-i abdomenul cu brațul drept. El își înfășoară ambele brațe în jurul meu și își afundă nasul în părul meu, mormăind niște sunete doar de el înțelese.

               — E ciudat cum, într-un an de zile, se pot schimba atât de multe în viața cuiva, începe să vorbească. Adică, uită-te la mine. În decurs de un an, mi-am pierdut toată familia. Dar știi ce tocmai am realizat? mă întreabă și îmi ridică capul spre el.