Capitolul 7

4.6K 416 115
                                    

Zilele trec destul de repede. Am ales să-mi încui sentimentele într-un colț îndepărtat al sufletului meu, așa cum m-am obișnuit deja. M-am gândit mult la ceea ce mi-a spus Art, cum că nu mi-aș da voie să sufăr. Doar pentru că nu îmi exteriorizez sentimentele, nu înseamnă că nu sufăr.

Nopțile sunt cele care îmi dau bătăi de cap. În ultima săptămână am dormit foarte puțin. Oricât de obosit aș fi, nu reușesc să fur mai mult de patru ore de somn pe noapte. Am început să o visez pe Hannah. Îmi apare în vis în fiecare seară, îmbrăcată mereu cu o rochie albă și strălucitoare. Suntem ba pe un câmp înflorit, ba pe un vârf de munte, ba pe o insulă pustie. Dar de fiecare dată, îmi spune același lucru înainte să dispară : „ Trebuie să îmi dai drumul, Dante. Iartă-te. Vreau să fii fericit!". Apoi mă trezesc.

Am ignorat pe toată lumea săptămâna asta. M-am închis în mine și m-am transformat în vechiul Dante. De fapt, vechiul eu a ieșit doar la suprafață, pentru că nu a dispărut niciodată. Le-am spus tuturor că am răcit și nu mă simt bine. Nu știu dacă m-au crezut, dar mă bucur că nu au insistat.

Am renunțat la a participa la ședințele doamnei Pratt. Poate totuși nu sunt încă pregătit să înfrunt această meserie. Art insistă să vorbesc cu el, să îi povestesc ce simt, când simt. Dar nu vreau să fac asta. Nu pot. Voi face tot posibilul să îl alung din nou pe vechiul Dante, și să-mi regăsesc masca de om fericit și fără griji.

Pentru că mă trezesc de fiecare dată înainte ca soarele să răsară, am început să alerg dimineața. Până astăzi am făcut asta în cartierul în care locuiesc, dar azi m-am trezit cu o stare diferită. Astăzi am chef să alerg în parc, și spre norocul meu, este unul suficient de mare la câteva străzi distanță. Afară este liniște, fiind încă întuneric afară, cel mai probabil oamenii normali încă dorm la ora asta. Este puțin trecut de ora cinci dimineața.

Odată ajuns în parc, îmi pun căștile în urechi și încep să alerg. Până și muzica pe care o ascult astăzi este ceva mai veselă decât cea de zilele trecute. Este ziua perfectă pentru a deveni din nou Dante cel indiferent și glumeț. Superficial, cum ar spune unii, dar nu mi-a păsat niciodată prea mult de părerile celor din jur.

Cerul începe să capete nuanțe de roșu și portocaliu, semn că în curând soarele va răsări. Iubesc răsăriturile, însă urăsc apusurile. Cred că tot timpul am urât despărțirile. Încerc să caut un loc de unde să pot privi răsăritul, și zăresc undeva în apropiere o piatră pe care m-aș putea urca cu ușurință. Măresc pasul până ajung acolo și mă cațăr până ce ajung în vârf și găsesc un loc pe care să mă pot așeza.

                    Am în continuare căștile în urechi, mă rezem cu spatele de o altă piatră, și îmi scot pachetul de țigări din buzunar, aprinzând imediat una. Parcul este situat pe un deal, astfel că de aici se vede o mare parte din orașul care începe să prindă viață odată cu apariția primelor raze de soare. Am un sentiment ciudat, cum că cineva m-ar privi, așa că îmi scot căștile din urechi și mă uit împrejur după proprietarul ochilor pe care i-am simțit pe mine.

                   Undeva în partea dreaptă, ceva mai jos decât mine, o văd. Îmbrăcată în același tip de training, cu acea glugă pe cap, privește pierdută în zare. Nu îi pot vedea decât o parte din profilul feței, dar chiar și de aici îi pot observa buzele cărnoase. Mi-am mutat poziția astfel încât să o pot vedea mai bine, și brusc răsăritul a început să își piardă din însemnătate. Ea mi se pare mult mai interesantă.

                    Are în jurul ei mai multe creioane și ceva ce pare a fi un bloc de desen. Când își întoarce privirea spre mine și mă vede holbându-mă la ea, își ferește ochii și începe să își strângă lucrurile. Nu vreau să plece, mai ales că nu am mai văzut-o de aproape două săptămâni. Ea se ridică și dă să plece, iar eu îmi dreg vocea și decid să-mi încerc norocul.

Atinge-mi sufletulUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum