Atinge-mi sufletul

Capitol bonus

N/A:
      Hei! Nu știu câți dintre voi mai sunt aici, dar vreau să îmi cer scuze că am absentat atâta vreme. Am revenit. Și am idei noi, forțe proaspete și degete odihnite. Da, mă gândesc la o continuare la "Atinge-mi sufletul." Și da, voi continua să scriu la "Rătăcind prin întuneric".

       Până una alta, v-am promis un capitol bonus la împlinirea a 100k de vizualizări, așa că vă las cu Ariel și Dante. Mi-e dor de voi, așa că sper să ne auzim în secțiunea de comentarii.

Vă îmbrățișez!

*************

       Uneori, am impresia că visez. Că tot ce trăiesc de cinci ani încoace sunt doar niște plăsmuiri ale imaginației mele duse, în mod cert, la extreme. Aș putea să jur că m-am trezit, dintr-odată, într-un univers paralel, în care zâmbetele au luat locul lacrimilor, visele frumoase au înlocuit fără nicio problemă coșmarurile, iar atingerile celor din jur s-au transformat din chin, în plăcere.

       Când eram mai mică, obișnuiam să adorm aproape tot timpul imaginându-mi viitorul, ținând cont de faptul că trecutul meu era în ceață totală. La început, imediat după ce m-am trezit pe patul de spital, am încercat să îmi amintesc ce se întâmplase. Fără succes, însă. Cu timpul, am ales să cred explicațiile și poveștile lui Sebastian, renunțând totodată să mă mai gândesc la trecut.

       Astfel, fără amintiri și cu un prezent frânt, nu mi-a rămas decât să îmi imaginez viitorul. Și mi-am făcut sute de scenarii despre ce mi-ar fi putut rezerva viața, dar niciunul dintre ele nu se apropie nici măcar puțin de ceea ce trăiesc chiar acum, când deschid ochii.

       Imaginea lui Dante dormind liniștit lângă mine încă îmi face sufletul să tresară de bucurie, în fiecare dimineață. Brațele lui sunt strâns înfășurate în jurul meu, în timp ce unul dintre picioarele lui este strecurat printre ale mele. Capul meu se odihnește pe pieptul său și îmi mișc poziția doar puțin, cât să îi pot privi și chipul. Părul acum lung și ciufulit îi acoperă în întregime ochii și o parte din nas, iar gura îi este ușor întredeschisă. Îl urmăresc pentru o perioadă cum inspiră adânc pe nas, apoi lasă tot aerul să se răsfrângă afară printre buzele sale groase.

       Zâmbesc. Nu am cum să nu o fac. Apoi îi înconjor abdomenul gol cu brațul meu stâng și îl strâng cu putere, fără să îmi pese că asta l-ar putea trezi. Pur și simplu simt nevoia să îl simt aproape de mine, să mă asigur că e real și că toate astea chiar mi se întâmplă mie.

       Reacția lui nu întârzie să apară și îi simt imediat mușchii încordându-se sub mine, pentru ca mai apoi degetele sale lungi să înceapă să îmi traseze linii de-a lungul coloanei.

       — Bună dimineața, doamnă Hall, șoptește răgușit, afundându-și nasul în părul meu. Mi-a fost dor de tine, continuă, mângâindu-mi obrazul cu buzele.

       Chicotesc și nici măcar nu încerc să rețin zâmbetul imens care îmi apare pe față. Da, ne-am căsătorit. De doi ani, sunt fericita doamnă Hall. Nunta a fost mică, dar am avut alături toate persoanele care contează cu adevărat pentru noi. A fost tot ce mi-aș fi putut dori vreodată. Și, deși a trecut suficient timp încât să ne obișnuim cu ideea că suntem soț și soție, se pare că niciunul dintre noi nu a făcut-o încă.

       Dante profită de orice ocazie să îmi amintească de faptul că îi port numele, iar eu nu ratez nicio șansă să zâmbesc larg și să mă înroșesc în obraji ca o adolescentă de liceu.