Atinge-mi sufletul

Capitolul 3

                 La media : Karen

              Restul săptămânii a trecut în același mod. Cu mine petrecând fiecare zi sortând și așezând dosare, iar unchiul făcând ce face el. Nu m-am apropiat deloc de vreo ședință de terapie, dar nici nu am mai insistat. Astăzi am terminat într-un final toate dosarele, și pentru că e vineri, am plecat mai devreme de la cabinet.

                   Zilele mele sunt cu siguranță plictisitoare. Am douăzeci și trei de ani, dar urmez rutina unui om de patruzeci. Mă trezesc, plec la cabinet, ajung acasă, mănânc, ies la alergat, mă întorc acasă, fac duș și dorm. Singurul lucru care îmi amintește că sunt încă tânăr și că am nevoie să mă distrez este telefonul pe care îl primesc în fiecare seară de la fete.

Nu am alți prieteni în afară de ele. Nu am nevoie de prieteni. Prietenii dezamăgesc, de cele mai multe ori, iar eu pot să trăiesc foarte bine și fără să fiu dezamăgit de oamenii în care aveam încredere. Omul în care aveam cea mai mare încredere m-a dezamăgit în cel mai crunt mod, a fost suficient pentru mine ca să înțeleg că oamenii nu merită încredere. Cel puțin a mea.

De aceea, prefer să trec prin viață glumind. Se spune că fiecare experiență pe care o trăim este menită să ne învețe ceva. Eu încă nu am înțeles lecția pe care ar fi trebuit să o învăț. Încă nu înțeleg de ce trebuie să pierdem exact oamenii pe care îi iubim cel mai mult pe lume.

Sunt momente în care mă pierd printre gânduri, deși nu sunt vreun filozof. Dar îmi place să meditez asupra vieții. Singur, bineînțeles.

Ajung acasă și fac un duș rapid, arunc câteva haine într-un ghiozdan, și mă urc în mașină. Am nevoie să mă destind puțin, să ies din rutina asta. Nu îmi place să conduc, dar o fac atunci când nu am altă variantă. De obicei, Emma este șoferul meu. Iar Karen copilotul. Ele sunt de nedespărțit, în cazul în care am uitat să menționez.

Vreau să le sun să le cer adresa exactă, dar constat că nu am telefonul la mine. Îmi amintesc că am vorbit cu Karen când eram încă la cabinet, și cel mai probabil l-am uitat acolo. Fac un mic ocol și opresc mașina în fața complexului. Intru pe culoarul care duce spre cabinet, sperând că Art este încă aici.

Aproape ajung când ușa se deschide brusc și pe ea iese speriat același băiețel de serile trecute. Poartă un alt hanorac, de data asta cu o glugă mult mai mică, care îi lasă câteva trăsături la vedere. Este întuneric, dar îi pot observa ochii albaștri și tenul alb și fin. Îngheață pe loc când mă observă și își trage gluga mai jos, coborându-și în același timp privirea.

Corpul lui se află în defensivă, și nu înțeleg de ce. Pare că îi este frică de mine, dar cu toate astea încă blochează ușa de la intrare. Între timp eu am ajuns în fața lui și îl privesc ridicând o sprânceană.

— Nu știam că Art și-a angajat paznic, îi spun zâmbind, pentru a-i arăta că nu trebuie să se teamă de mine. Nu schițează niciun gest, până când corpul lui se deblochează, se strecoară pe lângă mine fără să mă privească și o ia la fugă.

Eu privesc în urma lui și nu pot să nu mă întreb ce s-a întâmplat cu el. Nu pare să aibă mai mult de paisprezece ani, și mai mult ca sigur este pacient al unchiului, este deja a doua oară când îl văd pe aici. Intru în cabinet și îl găsesc pe Art în biroul lui, unde intru după ce bat ușor la ușă.

— Dante, ce e cu tine pe aici la ora asta? mă întreabă ridicându-și ochii din același dosar stufos, pe care îl ascunde din nou de privirea mea, și își freacă tâmplele cu degetele, ținându-și ochii închiși.