Atinge-mi sufletul

Capitolul 11

Nu am mai fost in parc de vineri. Dar după ce ieri am revăzut-o pe Ariel ieșind așa din cabinet, nu mi-am putut lua gândul de la ea. Nu mă gândesc la ea ca la Aimee de exemplu. Nu mi-o imaginez goală, nu sunt curios să știu ce forme are corpul ei, sau ce gust au buzele sale. Doar că nu înțeleg de ce se poartă cu mine de parcă aș fi cel mai mare dușman al ei.

Mi-am adus aminte de ceea ce-mi spunea mama când eram mic. Mult timp nu mi-a plăcut numele meu. Mi se părea ciudat, așa că am întrebat-o de ce l-a ales. Mi-a explicat atunci că Dante provine din latinul Durans, care înseamnă răbdător, trainic, solid. Ei bine, mama a avut probleme de sănătate în perioada în care a fost însărcinată cu mine. A avut o sarcină toxică, iar medicii nu mi-au dat multe șanse. M-am născut prematur, la numai șapte luni de sarcină. Dar nu doar că am supraviețuit, ci sunt perfect sănătos.

Din acest motiv mi-a ales numele de Dante. De fiecare dată îmi spunea că am un nume puternic, pe care nu trebuie să îl denigrez. De aceea, trebuie să am mereu răbdare, și să încerc pe cât posibil să fiu un stâlp pentru persoanele care au nevoie de mine.

Cu acest gând m-am ridicat din pat și m-am îmbrăcat, apoi am ieșit repede din casă, cu speranța că nu voi ajunge prea târziu la destinație. Odată ajuns în parc, mă îndrept în pas alergător spre margine, acolo unde sper să o găsesc încă pe Ariel. Soarele aproape a răsărit, iar cerul a început să se lumineze. Mă cațăr până în vârful pietrei și o caut cu privirea. În stânga nu este, în dreapta nici atât.

                     Oftez obosit și îmi las corpul să cadă până ce ajung în șezut, apoi mă întind pe spate și închid ochii. Dacă tot am venit până aici, măcar să mă bucur puțin de vântul care adie ușor și de cântecul păsărilor din parc. Cred că este singura perioadă din zi în care orașul nu este asurzit de zgomotul motoarelor mașinilor, sau de forfota aglomerației de pe trotuare.

                    Inspir și expir adânc de câteva ori. Aerul răcoros al dimineții îmi pătrunde în plămâni, iar eu simt cum natura mă încarcă cu energia ei. După un weekend solicitant, și o zi de luni stresantă la cabinet, aveam mare nevoie de un astfel de început de zi.

                   Aud niște pași undeva în spatele meu, dar nu mă deranjez să deschid ochii, ci rămân în aceeași poziție.

— Se pare că a început să îți placă locul meu, aud o voce subțire venind din dreapta mea.

Zâmbesc larg, ținând încă ochii închiși. Știu deja cine este. Și se pare că astăzi este într-o stare mai bună. Aș putea să-i plătesc cu aceeași monedă, și să o ignor sau să fac pe supăratul, dar atunci ar pleca și nu cred că voi mai avea vreodată șansa să aflu mai multe despre ea.

Deschid ochii și îmi întorc capul spre ea. Este mult mai aproape de mine decât m-aș fi așteptat. Dacă aș întinde mâna în dreapta, aș putea să o ating. Dar am învățat deja că e mai bine să păstrez distanța impusă de ea. Stă în șezut, cu picioarele strânse sub ea și mâinile în poală, uitându-se spre soarele care se ridică încet pe cer. Are pe ea o pereche de blugi negri tăiați în genunchi, un tricou alb și o vestă cu glugă, neagră. Este prima dată când nu este îmbrăcată în training, deși capul îi este tot acoperit.

— E un loc frumos, îi spun după câteva momente în care am analizat-o discret. Dar sincer, venisem pentru companie, adaug zâmbind sincer.

Pentru că da, pentru ea am venit aici, și știu că dacă vreau să îi câștig încrederea, va trebui să fiu sincer cu ea. Mă intrigă comportamentul ei, și dacă Art nu vrea să îmi spună nimic despre ea, atunci voi afla singur. Chiar de la Ariel, sper.