Atinge-mi sufletul

Capitolul 20

Ariel

Când cineva mă atinge, mă doare. Nu pot explica mai bine de atât. Dacă cineva se apropie de mine, respirația mi se accelerează, inima îmi bate cu putere în piept, iar corpul începe să îmi tremure. Îmi pot aminti cu exactitate de câte ori am fost atinsă și unde. Este ca și cum pielea mă arde, și pot simți mult timp după atingerea respectivă.

                     Toți cei din jurul meu au încercat să mă convingă de faptul că atingerile sunt normale. Am încercat de multe ori să îl ating pe Sebastian, dar nu am reușit decât să îl împung puțin cu degetul arătător. Îmi este teamă că ar putea simți același lucru ca și mine, și nu doresc nimănui să suporte aceleași dureri. Toată viața mea este un chin. Până și atunci când stau întinsă în pat simt un anumit discomfort. Hainele mă strâng, oricât ar fi de largi. Să mă spăl este o adevărată tortură. Dacă apa este prea fierbinte sau prea rece, simt cum pielea îmi sfârâie de durere.

                        Îmi este frică și de mulțimi. Devin anxioasă atunci când sunt înconjurată de oameni. Îmi pierd concentrarea și tot ce îmi trece prin cap este cum să evit o posibilă atingere. De aceea prefer să ies doar noaptea. Oricum coșmarurile nu mă lasă să dorm. Nu am fost la liceu, ca orice adolescent. Sebastian mi-a angajat un profesor cu care am studiat de acasă. Îi sunt recunoscătoare pentru asta.

                         Am o viață monotonă. Nu știu cum am fost când eram mai mică, dacă am avut sau nu o copilărie fericită, dar de la accident încoace, viața mea a devenit un coșmar continuu.

                         Mă bucur că Dante a fost aici aseară și a reușit să mă trezească, deși știu că acum mă va privi cu milă. Iar eu sunt sătulă să fiu privită așa. Abia aștept să treacă aceste două săptămâni. Prezența lui mă incomodează, mă face să simt lucruri pe care nu le-am simțit niciodată.

Este trecut de ora două noaptea, iar afară plouă cu găleata, deci nu pot ieși în grădină. Mă ridic din pat și îmi iau blocul de desen și creioanele de pe birou, îmi aprind lampa și mă ghemuiesc în mijlocul patului. Iubesc să desenez. Mă face să mă simt vie. Dar zgomotul făcut de picăturile de ploaie care se izbesc de pervazul geamului este din ce în ce mai puternic, iar vântul se lovește cu viteză de geamuri, creând un sunet infernal.

Mă gândesc și mă răzgândesc de câteva ori, dar până la urmă mă ridic din nou din pat și mă îndrept cu pași mici spre ușă. Sper ca Dante să nu doarmă, îl voi ruga să îmi împrumute căștile sale. Ale mele au rămas acasă din păcate. Ies pe holul întunecat și dau să bat la ușa lui, dar observ că aceasta este deschisă. Lumina din dormitorul său este stinsă, iar înăuntru este liniște.

Poate are căștile undeva la vedere, totuși. Nu cred că se va supăra foarte tare dacă le-aș împrumuta. Dimineață i le voi înapoia. Decid să intru în tăcere în camera slab luminată de stâlpul de afară, și mă îndrept hotărâtă spre birou, acolo unde am zărit cablul alb al căștilor. Le iau și vreau să ies repede, dar mă opresc în loc atunci când îl aud mormăind ceva.

Mă blochez în mijlocul dormitorului și sper să nu se fi trezit. M-aș simți penibil dacă m-ar vedea în camera lui, la ora asta. Se foiește de câteva ori, apoi liniște. Îmi îndrept atenția spre el și expir sacadat tot aerul pe care îl blocasem în plămâni când observ că încă doarme.

Lumina bate slab peste el și deși creierul îmi spune să ies cât mai repede din dormitorul lui, corpul meu este de o altă părere. Picioarele mi se mișcă involuntar și mă duc mai aproape de patul său. Îmi acopăr ochii cu palmele și simt cum obrajii îmi iau foc când observ că este la bustul gol. Îl privesc rușinată printre degetele răsfirate pe fața mea. Cearceaful îi acoperă o mare parte din partea de jos a trupului, lăsând la vedere doar pieptul și brațele sale musculoase. Părul îi este ciufulit, câteva șuvițe șatene acoperindu-i fruntea. Are genele lungi și dese, iar gura îi este ușor întredeschisă.