Atinge-mi sufletul

Capitolul 5

În ultimele două zile m-am lăsat absorbit în tot felul de documentare și cărți despre fobii. Am fost surprins să aflu cât de multe tipuri de frici există. Știm cu toții pe cineva care are o fobie. De înălțime, de păianjeni, de spații închise, de mulțimi. Dar cine s-ar fi gândit că un lucru atât de normal precum apa îți poate crea cele mai groaznice atacuri de panică?

Ce este de fapt o fobie? Este o teamă inexplicabilă, irațională. Pericolul nu există în realitate sau este mult exagerat în mintea persoanei respective. Persoanele care suferă de o anumită fobie se panichează deseori doar la anticiparea situației stresante sau doar la gândul că ar putea fi puse față în față cu aceasta. Deși există o diversitate foarte mare de fobii, toate au o serie de simptome comune ce apar ca răspuns al organismului la stres: creșterea frecvenței cardiace și palpitații, transpirații, tremurături, amețeală și greață.

Am descoperit fobii la care nu m-aș fi gândit niciodată. Aerofobia este teama de aer. Acusticofobia este teama de zgomote. Bibliofobia este teama de cărți. Laliofobia este teama de a vorbi. Haptefobia este teama de a fi atins. Încercați numai să vă imaginați cum ar fi să trăiți cu una dintre acestea. Și acum, aflați că în majoritatea cazurilor, cei afectați au mai mult de o fobie.

Am descoperit și frici ciudate. De usturoi, de adolescente, de pești, de copii, sau de căldură. Și astea sunt doar câteva exemple. Fobiile se tratează prin terapie, și cea mai bună metodă de a-ți învinge teama este chiar expunerea la fobie, astfel pacientul va ajunge să-și înfrunte teama. În timp, va ajunge să-și dea seama că obiectul sau acțiunea de care se teme sunt complet inofensive.

Am petrecut mult timp în acest birou, iar când mă uit la ceas îmi dau seama că este trecut de ora nouăsprezece, și că ar trebui să plec spre casă. Îmi adun lucrurile de pe birou și intru să îl salut pe Art, care stă din nou până târziu.

— Unchiule, eu plec. Mergi acasă? îl întreb intrând doar pe jumătate în biroul său.

— Nu, mai am o ședință. Mergi tu, îmi spune analizând din nou acel dosar.

Nu mai insist asupra subiectului, sunt convins că atunci când mă va considera pregătit mă va lăsa să aflu mai multe detalii. Până atunci, am de gând să fiu băiat cuminte. Îl salut și părăsesc cabinetul. Parcurg culoarul care duce spre strada principală, și exact când să virez la dreapta spre casă, un zgomot slab mă oprește. Cineva plânge.

Mă întorc și îl văd pe Ari stând în șezut pe ciment, cu genunchii ridicați la piept și spatele rezemat de perete. Brațele îi îmbrățișează genunchii, iar capul acoperit de glugă îl ține rezemat pe aceștia.

— Hei, ești bine? îl întreb și mă apropii încet de el.

Tremură din toate încheieturile, și plânge suspinând, dar nu pare să reacționeze la prezența mea.

— Ari, ce s-a întâmplat? întreb din nou și dau să îl ating, dar se smucește într-o parte și își ridică privirea spre mine, gluga alunecându-i puțin pe spate.

Doi ochi speriați mă fixează, iar eu simt nevoia să clipesc de câteva ori pentru a fi sigur că nu visez. În acest moment, cred că expresia feței mele o depășește cu mult pe a lui. A ei. Ari nu este un băiat, ci o fată. O fată superbă, cu niște ochi unici. Ochiul drept este căprui, o culoare de ciocolată cu lapte, caldă și blândă. Ochiul stâng este de cel mai deschis albastru, rece ca gheața. Heterocromie. Am auzit de această boală, dar acum nu înțeleg de ce este considerată o boală. Fata asta are cei mai frumoși ochi pe care i-am văzut vreodată.