Atinge-mi sufletul

Capitolul 41

Ariel

                Mi-am promis mie însămi că voi face tot posibilul ca viața mea să intre pe un făgaș normal. Sunt mai hotărâtă decât oricând să-mi depășesc fobia care nu mă lasă să trăiesc de cinci ani de zile. Astfel că am început să fac zilnic exerciții în acest sens. Am început să le permit lui Sebastian și Evei să mă atingă. Fie că este vorba de o îmbrățișare, o mângâiere pe spate sau un lucru atât de simplu ca un sărut pe obraz, duc o adevărată luptă cu mine pentru a mă putea obișnui.

                 Dar nu este deloc ușor. Încă mă doare ca naiba. Încă simt mii de ace care îmi străpung pielea atunci când sunt atinsă. Am nevoie de câteva secunde de pregătire psihică pentru a putea face față. În schimb, nu mai am probleme să ating pe cineva. Am văzut bucuria din ochii fratelui meu atunci când l-am îmbrățișat prima dată și am înțeles curând că, pentru ei, atingerile sunt normale.

                Am început să ies în timpul zilei afară. Nu mă îndepărtez niciodată prea mult de casă și nu stau niciodată mai mult de o oră. Pe stradă, încerc să păstrez cât de mult pot distanța de ceilalți oameni. De două zile am găsit o cafenea în capătul străzii. Este un local destul de mic, dar sunt mai mult decât încântată de separeurile pe care le au la etaj și care sunt, de cele mai multe ori, goale. Îmi iau mereu o ciocolată caldă sau un ceai și urc acolo, de unde pot analiza în voie lumea din jurul meu.

                 Astăzi am ales un ceai rece de fructe de pădure. Este extrem de cald afară iar trainingul pe care îl port nu mă ajută foarte mult. Partea de jos a cafenelei este plină. Bărbați la costume care își iau cafeaua la pachet și ies grăbiți, grupuri de adolescenți care cel mai probabil chiulesc de la ore, mame cu copii care intră doar pentru prăjituri.

Privirea mi se blochează pe un cuplu de tineri care par extrem de îndrăgostiți. Ea este așezată la o masă lângă geam și îl privește cu dragoste pe băiatul care stă la rând pentru a lua comanda. Își aruncă ocheade încărcate de iubire și își zâmbesc de parcă nu ar exista decât ei doi în toată lumea. În scurt timp băiatul se întoarce la masă și imediat cum se așează o trage pe fată în brațele sale și o sărută cu foc, de parcă nu s-ar fi văzut de o vreme lungă de timp. Mâinile lui se plimbă nestingherite pe spatele ei, în timp ce ea își ține brațele strânse în jurul gâtului lui. Îmi place să cred că, într-o bună zi, voi trăi și eu momente de genul ăsta.

Îmi scutur capul și îmi întorc privirea într-o parte atunci când băiatul își ridică ochii spre mine pentru o fracțiune de secundă. Roșesc și îmi fac de lucru cu telefonul și pentru o perioadă ignor ce se întâmplă în cafenea. Doar că gândul îmi fuge din nou la Dante. Mă întreb dacă s-a întors acasă. Nu știu nimic de el de o săptămână, de când a plecat. Ședințele cu Arthur le-am mutat înapoi la cabinet, iar eu am evitat pe cât posibil subiectul Dante. Arthur a înțeles din fericire, așa că nu a pomenit niciodată despre el.

Sunt sigură că, mai devreme sau mai târziu, imaginea lui din mintea mea se va estompa. Va deveni ca o umbră care îmi va urmări pașii, dar nu mă va mai opri din drumul meu. În curând, voi uita cum se simțea părul lui șaten între degetele mele. Voi uita și mirosul parfumului său. Și mai mult ca sigur fluturii din stomac nu se vor mai trezi la viață de fiecare dată când mă gândesc la atingerile lui.

Stau cu telefonul în mână și mă holbez la ecranul acestuia, încercând să-mi înăbuș dorința de a-i trimite un mesaj. De ce aș face asta, dacă el nu m-a căutat deloc timp de o săptămână? Nu? Și totuși, de ce mă mănâncă degetele să-i scriu măcar un „Bună"? L-am sunat de două ori zilele trecute, însă telefonul lui era închis. Deschid o conversație nouă și închid ochii, luptându-mă cu vocea care-mi spune să mă opresc acum, până nu voi regreta.