Din iad in Rai și invers

Capitolul 5 Anonimul

Mi-am început ziua cu o cană de cafea, fiind schimbul doi, aveam destul timp pentru mine. Azi fac ordine în casă nu doar în viață.

După ce termin realizez că mai am puțin timp până plec. Fac un dus rapid, mă îmbrac cu ce găsesc în șifonier, total fără gust și neasortat. Era ceva de mers până la muncă, dar decid să merg pe jos pentru a economisi banii de chirie.

O zi total obișnuită la muncă, îmi fac treaba în liniște, fără a fi deranjată. Când simt respirația cuiva în ceafă și mă răstesc.

- N-ai loc în toată fabrica unde să stai ?

- Ce faci? mă întreabă el

Nu știu cine e acest individ, dar mă "calcă pe nervi ". Mă întorc cu fața spre el și observ doi ochi albaștri, superbi, care mă priveau de sus până jos.

- Ce te interesează pe tine? îi răspund deranjată

- Mă interesează tot ce faci! îmi spune ridicând o sprânceană

- Mă faci să râd! Hai privește-mă de la distanță. îi vorbesc și-l împing

El face cu ochiul și se retrage. E prima dată când îl văd și îmi pare un nesuferit. Nici nu mă interesează cine e. Să stea departe de mine!

Ies în pauză, la locul de fumat, îmi caut un colțișor și mă așez aprinzându-mi o țigară. Când ridic privirea văd din nou acei doi ochii albastri care veneau spre mine, am încercat să-i ignor privirea, dar el se tot apropia.

- Ce faci frumoaso? Ți-am lipsit ?

- Dispari din fața mea!

- Ooo mamă! Fata asta e rea!

Nu ține cont de ce zic eu și se așează lângă mine. Eram roșie la față de nervi, dau să mă ridic dar el mă prinde de mână.

- Oo nu, băiatul meu, ai greșit persoana!

Mă întorc și îl plesnesc cu dosul palmei. Rămâne fără cuvinte și îmi eliberează mâna. Mă simțeam ușurată, crezând că am scăpat de el, dar...

- Să ști că îmi place felul tău!

- Ești un idiot! Îi spun țipând

Îi priveam rânjetul de pe chip și îmi doream din tot sufletul să am o putere să pot să îl șterg. Îl uram, pur și simplu îl uram, din câte fete sunt aici, tocmai de mine a ales să se ia. Încerc să-mi văd din nou de treabă liniștită, încercând să uit întâmplarea de mai devreme, dar îl văd cum se plimba nestingherit prin încăpere. Cum dă cu ochii de mine, un zâmbet tâmpit îi apare din nou pe față, făcea din buze ca și cum mi-ar fi trimis pupici. Îmi venea să-mi fac o groapă mare în mijlocul încăperii și să mă ascund acolo de privirile lui. Îl uram din suflet, uram felul în care mă făcea să mă simt.

- Bunăă! Vreau să știu de ce ai pus piesa aia acolo? îmi spune el

- Pun ce vreau eu, unde vreau eu!

El începe să râdă și continuă să mă privească. Mă enerva, când zâmbea încontinuu, avea acel zâmbet care îi evidenția buzele lui mari și pline. Îl voiam cât mai departe de mine.

- Maria ești obosită? continuă el conversația

-  Cum de ști numele meu?

- Știu totul aici!

- Hai nu mă înnebuni! îi răspund ironică

- N-am intenția! Te las să-ți termini treabă. Mai vorbim!

- N-o să vorbim nimic! O să stai la 5 metri departe de mine!

- O să stau lipit de tine precum o căpușă!

- Pleacă din față mea! Pleacă!  fac o criză de nervi.