Din iad in Rai și invers

Capitolul 8 Șeful meu

Perspectivă Ștefan

N-am avut nici o șansă să privesc un
sărut... Trebuia să-i captez atenția asupra mea într-un felul sau altul. S-o invit în oraș, să cumpăr flori sau să compun o poezie de dragoste? " Ușor Ștefan, le faci pe toate! "
Am visat destul azi, în plus aveam o ședință cu angajați. Nu puteam să ratez s-o văd pe Maria. Mă îmbrac în costum și sunt gata de ședință.

Perspectivă Maria

Încep munca după o zi liberă, am aflat de la Stela că vom avea ședință. Am puține emoții deoarece nu-l cunosc pe directorul de calitate, sper că nu voi fi luată " în vizor " de la prima ședință.
Mă îmbrac ca de obicei și plec grăbită.

Am încercat din răsputeri sā scap de emoții să mă concentrez la drum, mergeam pe jos, normal trebuia să mă relaxez, dar spre ghinionul pe care îl port cu mine, nesuferitul trece, cu mașina, pe lângă mine. Mă vede și dă înapoi, deschizând geamul:

- Te duc undeva?

- Chiar așa de ghinionistă sunt încât să dau de tine și azi?

- Vrei să spui că ai avut norocul să mă vezi și azi. imi spune începând să râdă

- Dispari, nesuferitule!

- Bine atunci, te aștept la firmă. Să te văd cum treci de mine să intri!

Ștefan accelerează, lăsându-mă să-l privesc cu gura căscată. " Mda... chiar sunt extrem de ghinionistă... "
Nu înțelegeam de ce nu mă poate lăsa în pace, sunt fete super frumoase față de mine, putea să se țină după ele. " Ușor, Maria! Ce te face să crezi că face așa doar cu tine, sunt sigură că face așa cu toate. Nu ești cu nimic mai specială! "
După acest gând îmi revin la realitate și îmi văd de drum. Am mers mai încet în speranța că n-o să-l găseasc pe Ștefan așteptându-mă.

Ce șanse erau să fie acolo? Se pare că erau șanse de 100%! " Offf, Doamne! De ce îmi iese el mereu în cale? De ce vrea să-mi de-a mereu lumea peste cap? "
Și din nou era o luptă continuă cu mine însămi, îmi simțeam respirația grea cu fiecare pas făcut spre el, simțeam fiecare bătaie a inimi în gât. Închid ochii și îmi doream din suflet să dispară ca printr-o minune, să se facă instant nevăzut... Dar m-am apropiat și încerc să trec pe lângă el, dar îmi blochează calea.

- Mai ușor, unde te grăbești? îmi spune el ironic

- Departe de tine!

- N-ai nici o șansă!

- Dacă nu te dai, țip! îi spun pe un ton ridicat

- Dacă țipi, te sărut ca să taci.

- Ce vrei de la mine?

- Cer prea mult, un pupic pe obraz?

- Ceri extrem de mult!

- Ooo, haide Maria!

- Fă-te dispărut!

Îl împing cât pot de tare și trec pe lângă el. " Am reușit să scap de el! " Priveam în spate să văd dacă mă urmărește, dar dispăruse " din peisaj ". Eram fericită că nu m-a urmat, dar în acelaș timp mi-aș fi dorit să nu se joace cu sentimentele mele, îmi doream să însemn ceva pentru el, dar cred că doar visez, e o închipuire de a mea, sunt multe fete care se învârt în jurul lui, doar n-o să se învârte el în jurul uneia ca mine... " Revino cu picioarele pe pământ, Maria! "

Mă trezesc la realitate și îmi aduc aminte că aveam ședință, mă duc în sală și îl aștept pe directorul de calitatea, alături de alți colegi de muncă. Aveam emoții, nu știam cum va fi ședința, dar eu mi-am dat silința în fabrica asta.
Îl văd pe Ștefan cum coboară scările, alert. " Ce naiba caută ăsta aici? " Inițial am crezut că avea de gând să asiste la ședința noastră, dar...

- Bună, sunt directorul de calitate!

- Pe bune! Îi spun foarte tare

- Pe bune Maria, eu sunt directorul de calitate. Și vreau să-mi explici de ce nu ai nicio reclamație! îmi vorbea calm

- Păi..păi... păi...

- Vorbește! începe să țipe la mine

- Îmi dau tot interesul și sunt atentă. Îmi place meseria.. îi spun și încep să plâng în fața tuturor

- Ieși afară! se răstește la mine

Ies afară plângând, nu-mi puteam stăpâni lacrimile, simțeam ca o strângere de inimă și nu reușeam să mă calmez. Mă durea atitudinea lui, acum mai mult ca niciodată credeam că el face tot ce poate pentru a se juca cu emoțiile mele. " Ce naivă ești, Maria... E director de calitate, cum ai putut să crezi că ești specială în ochii lui, ești doar noua jucarie... "

Mi-am luat o cafea și fumez o țigară, încercam din răsputeri să mă calmez, dar cuvintele lui îmi răsunau în minte ca un ecou... Vorbele lui erau săgeți ascuțite îndreptate spre inima mea, cu scopul de o străpunge. Dar ochii lui albaștrii... îmi par atât de străini acum, nu i-am înțeles niciodată și nici nu cred că o voi putea face...
Aud pași în urma mea, este el, se apropie de mine...

- De ce plângi? Îmi fac doar meseria?

- Da domnule!

- Nu-mi vorbi așa! Haide încearcă să te liniștești!

- Am să încerc, domnule...

Nici nu îndrăzneam să-l privesc în ochii, las capul aplecat și trec pe lângă el. După acele vorbe, îmi inspira o oarecare teamă, simțeam că trebuie să-i vorbesc cu respect. Mă simțeam atât de jos pe lângă el. Acum înțelegeam de ce își permitea să se joace cu emoțiile și cu stările mele, el se crede cineva, doar e directorul, iar eu... o simplă angajată. Nici nu mă compar cu celălalte fete, ele știu să se îmbrace și să se poarte, dar pentru mine aceste lucruri sunt străine. Ele sunt mereu cu zâmbetul pe buze, pe când eu, am uitat de mult cum se face. Fericirea e rar întâlnită, suferința și teama au pus de mult stăpânire pe sufletul meu...