Din iad in Rai și invers

Capitolul 20 Mărită-te cu mine!

Azi urma să fiu externată. Aceste luni groaznice, în spital, au luat sfârșit. Sper doar să nu mai am nevoie de doctori cât trăiesc! Nu m-am gândit niciodată că o să-mi cauzeze atât de mult toate bătaie crunte pe care le primeam în copilărie și în fosta mea căsnicie. Am presupus că totul e de domeniul trecutului și pot merge mai departe, dar și acum încă sunt urmărită de trecut. Această operație îmi va aduce mereu aminte de viața pe care am dus-o înainte...înainte de Ștefan. Dar când voi privii în oglindă voi vedea o luptătoare. " Am învins moartea, deși doctorul mi-a dat puține șanse la viață! "

Stau pe marginea patului din salonul meu pentru ultimele minute petrecute aici. Aproape că pot să plâng de fericire... Dumnezeu chiar mă iubește, mi-a dat o nouă șansă la viață. Ștefan și Stela au fost mereu lângă mine, am înconjurată de oameni minunați. Aș minți dacă aș spune că nu mi-a lipsit și familia... Nici măcar o soră nu s-a interesat de mine, nici măcar singurul meu frate... M-au dat toți uitării...

- Mariaa! mă strigă Stela intrând în salon

Ridic privirea și îi zâmbesc

- Ești gata de să pleci acasă?

- Am așteptat mult clipa asta! îi răspund

Stela mă ajută să mă ridic și părăsesc salonul. Ștefan era pe hol discutând cu doctorul.

Doctorul
- Gata Maria?

- Da!

Doctorul
- Să profiți la maxim de șansa pe care o ai! Nu toți au primit o a doua șansă la viață!

- Așa am să fac, domnule doctor!

Ștefan mă ia de mână și părăsim spitalul. " Însfârșit, libertate! Aer curat! " Ne urcăm în mașină și plecăm. O lăsăm pe Stela acasă, iar noi ne vedem de drum. Eram în culmea fericirii, dar Ștefan era mult mai fericit mai mine, îi sclipeau ochii de bucurie. Aveam 2 ani și 2 luni împreună.
Ajunși acasă, mi-am făcut un dus și m-am cuibărit în pat, timp în care el era în bucătărie pregătind ceva bun. Aproape mă am adormit când mă strigă el:

- Maria, poți veni puțin!

- Imediat!

Mă ridic din pat și îl găsesc în sufragerie. A pregătit masa, într-un mod romantic, cu lumânări și vin roșu. Îl văd că se ridică și scoate din buzunar o cuie mică, o deschide și o întinde spre mine așezându-se în genunchi.

- Vrei să fi soția mea?

- Nu!

Se schimbă brusc la față și se ridică în picioare, iar eu rămân indiferentă.

- Ești nebună?

- Nu! îi răspund sec

- De ce nu vrei? Am trecut prin atâtea împreună...

- E prea devreme! îi răspund

- E prea devreme pentru tine după 2 ani și 2 luni?

- Da!

Ochii lui se umplu de lacrimi, după izbucnește în plâns. Mă simțeam vinovată de lacrimile lui și încep și eu să plâng. Plângeam amândoi precum doi copii...

- Tu nu mă iubești! îmi spune el întorcându-și privirea

Ștefan își ia hanoracul din curier și părăsește locuința, eu am rămas tot în acel loc. N-am avut nici măcar tăria de caracter să-l opresc. Consideram o nebunie cererea lui în căsătorie, e mult prea devreme.

Am strâns masa și am stins lumânările. Am strâns tot, totul arăta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Spre seară apare și el scufundat cu nasul în telefon. Se așează pe canapea evitând să mă privească, iar eu am evitat să-i vorbesc și am mers direct în cameră.

N-am putut să închid un ochi toată noaptea. El n-a venit lângă mine până la ora 3 dimineața. Simțeam cum explodez de nervi, știam că în tot acest timp el a fost cu telefonul în mână.

A doua zi de dimineață văd că se iese din cameră, iar după câteva minute ies și eu.
Cum ajung în bucătărie el își bea cafeaua din două înghițituri uriașe și iese din bucătărie.
Îl văd cum își ia sacoul și vrea să plece.

- Unde te duci? îl întreb

- Mă gândesc că ai planuri, iar eu te încurc cu prezența mea!

Îl privesc cum iese pe ușă, iar eu îmi înghit cuvintele.  Mă durea indiferența lui, dar nici în ruptul capului n-aș fi recunoscut că am greșit față de el și că trebuie să-i cer iertare. Pentru nimic în lume nu mi-aș calca orguiul în picioare. Mai bine prefer să-mi văd inima și suflet cum se fac fărâme.