Din iad in Rai și invers

Capitolul 9 Da, domnule!

Perspectivă Ștefan

Nu înțelegeam ce o determina să aibă un astfel de comportament, era așa de sensibilă. Nu puteam să mă comport cu ea diferit față de ceilalți angajați, acolo toți sunt egali, chiar dacă ea e specială pentru mine. "Probabil mă urăște acum... " Știam că trebuia să fac ceva, doar că nu-mi dădeam seama cum să reacționez, are un comportament diferit și nu știu cum să mă comport în cazul ăsta. Ea era un mister total pentru mine, lucru care mă atrăgea tot mai tare la ea.

Am privit-o cum s-a îndepărtat de mine, strigându-și lacrimile, părea să aibă cei mai triști ochii din lume, de parcă ar purta în suflet o durere nemărginită. Voiam s-o ajut, să aflu mai mult, dar ea nu făcea altceva decât să mă respingă de parcă eu aș fi fost cel care a rănit-o atât de profund. N-am fost niciodată cel care renunță ușor si nici n-am de când s-o fac acum. "Ea, va fi a mea! " Și voi face absolut tot ce este necesar să-i redau acel zâmbet.

Au trecut ore bune de când stăteam în birou, parcă nu îndrăzneam să ies să-i văd privirea, eram sigur că sunt ultima persoană pe care și-ar fi dorit s-o vadă. Dar, pur și simplu, nu aveam stare, voiam să știu cum se simte și m-aș fi dus la ea cu orice pretext. Așa că m-am dus, doar cu gândul s-o întreb ceva banal doar despre muncă.

M-am apropiat de ea, dar nu m-a privit ca în alte dăți, gata să-mi arunce cunvinte dure, acum doar m-a văzut și și-a întors privirea. Aș fi preferat să se certe din nou cu mine, să văd cum face pe "războinica", aș fi preferat să facă orice, dar în schimb am primit doar tăcere, care e mult mai dureroasă și are propriul ei înțeles. Mi-am luat inima în dinți și i-am vorbit, am încercat să mă comport ca de obicei:

- Ce faci, Maria?

- Bine, domnule!

- Vreau să văd ce ai lucrat până acum!

- Da, domnule!

Auzindu-i cuvintele, am încetat să mai vorbesc și m-am îndepărtat de ea. Era așa de frumoasă dar totuși atât de tristă, ochii ei erau mereu înlăcrimați. Trebuia să fac un pas spre ea, trebuia să fac ceva, dar eram lipsit de curaj.

Perspectivă Maria

Ștefan îmi părea tot mai nesuferit, era așa mândru de statului pe care îl are, încât nu poate observa lumea din jurul său, e prea îngâmfat ca să poată observa ceva. Îmbrăcat mereu la " patru ace", iar părul blond aranjat mereu, îi dădea un aer de superioritate față de cei din jur, lucru pe care îl detestam la el. Îmi făcusem o părere despre el, s-a jucat prea mult cu emoțiile mele, trebuia să pun punct și să-mi construiesc un "scut" în jurul meu, trebuia să-l țin de parte de mine cu orice preț.

Aveam pauză și merg să mă spăl pe față, poate îmi reveneam puțin. Intrarea băilor aveau un hol comun unde ne puteam spăla cu toții pe mâini.

Nu știu cum s-a întâmplat dar în timp ce îmi spălam mâinile, mă simt prinsă de umeri, iar când mă întorc era Ștefan. Nu știu ce căuta aici, dar sunt sigură că nu ma văzut intrând.

- De ce ești mereu așa tristă? mă întreabă el

- Viața e mereu tristă... îi răspund

- O fată așa frumoasă, merită să zâmbească și să fie fericită

Se apropie ușor de mine, deși îi ghiceam intenția m-am lăsat dusă de val și i-am acceptat sărutul, n-am ripostat în niciun fel. Simțeam cum mă cuprinde tremuratul și mă topeam în brațele lui, totul din jur dispăruse, eram doar noi, exista doar el. Emoțiile veneau ca o avalanșă peste inima mea și îmi simțeam obrajii arzând. N-am făcut față emoțiilor și m-am retras din sărut, ieșind imediat afară, fără să-l privesc sau să-i vorbesc.