Din iad in Rai și invers

Capitolul 7 Mă declar îndrăgostit

Speram ca azi să decurgă totul normal la muncă, îmi doream să nu-l văd, să mă lase în pace, mi-ar fi dat din nou lumea peste cap cu simpla lui prezență.
Mereu am ținut oamenii departe de mine. De ce nu-l pot ține departe și pe el? Orice aș fi făcut, el se apropie mai mult de mine, simțeam cum îmi invadează spațiul personal. De-a lungul timpului mi-am făcut ca un "scut protector" în jurul meu, împotriva oamenilor. " Îmi e teamă să am încredere... "

Perspectivă Ștefan

Azi simțeam că o să am o zi, destul de proastă, fiind din nou cu gândul la ea am adormit târziu, iar singurul lucru pe care nu mi-l  doream era să mă dau jos din pat. Îmi simțeam capul greu ca după o zi de beție, dar eu mă îmbătasem doar cu parfumul ei. Era ceva neobișnuit la acea fată, ceva ce mă atrăgea teribil. Simțeam că vreau s-o descopăr, vreau să văd ce gust au buzele ei. Ea e un mister pentru mine, un mister ce trebuie dezlegat. Sunt sigur că sub acele haine largi, puse la întâmplare pe ea, se ascundea o inimă dornică să primească iubire din partea mea. Se spune că extremele se atrag, eu un tip deschis și amuzant, ea o fată frumoasă și retrasă. Era pur și simplu o sălbatică, dar sunt sigur că sub acea încruntare de pe chipul ei se ascunde un zâmbet extraordinar.

" Revin cu picioarele pe pământ " din propriile gânduri. Gânduri care se învârteau în jurul ei, făcându-mă să amețesc constant. Realizez că mi-am pierdut o oră pe marginea patului, visând din nou și eram în întârziere, fiind directorul de calitate în acea firmă, aveam o responsabilitate.

Ies grăbit din casă și mă îndrept spre fabrică. Nici nu știu cum am ajuns, dar știu că n-am putut să merg în biroul meu, fără să o văd.
Stăteam din nou în spatele ei fără să scot un sunet, așteptam momentul potrivit ca să pot vorbi, dar ea se întoarce și se izbește de mine. Făcuse ochii mari  iar obrajii îi deveni-se roșii.

- Dă-te din calea mea! îmi spune ea deranjată

- Dar de ce? Îmi e bine aici!

- Mie nu îmi e! Dă-te! se răstește la mine

- Mă dau doar cu o condiție...

- Nu vreau să știu!

- Bine... atunci vei fi nevoită să mă privești toată ziua... și să te văd cum pleci acum de lângă mine...

- Ce vrei?

- Simplu... un pupic. Doar unul mic!

- Ceee!?  începe ea să țipe.  Nici nu mă gândesc!

- Oo haide!

- Fă-te dispărut!

Nu știu ce e cu mine, dar parcă n-aș mai gândi limpede, îi cuprind fața și o sărut pe obraz. Fața i-a devenit roșie și mă privea nedumerită. Eu doar am zâmbit și mi-am văzut de drum. Când mi-am întors privirea, am văzut-o, era tot acolo stând nemișcată, probabil încă era nedumerită și nu înțelegea reacția mea. " Mă întreb cum ar fi reacționat dacă aș fi sărutat-o pe buze..." Mda... acum îmi pare rău că n-am făcut acest lucru, dar nu e timpul pierdut. O să mă țin toată ziua după ea până primesc un sărut.

Ajung în birou și încerc din răsputeri să mă concentrez.

Perspectivă Maria

După acel pupic pe obraz, am rămas tot în acel loc privindu-l cum se îndepărtează de mine. Deja aveam destul de multe emoții când îl vedeam, dar după acest pupic cred că o să mă gândesc toată ziua la el.

Era pauza de masă și merg cu Stela să mâncăm. Pofta de mâncare îmi trece instant când Ștefan se așează lângă mine, avea din nou acel zâmbet.

- Ce trebuie să fac să scap de tine?

- Să-mi oferi ce ți-am cerut! îmi spune el

- Ia-ți gândul, că eu n-am să te pup.

- Ești sigură?

- De ce n-aș fi?!

- Mă gândeam că vrei să scapi mai repede de mine...

- Dacă te pup, mă lasi în pace? îl intreb

- Doar azi...

- Nuu! N-o să-mi mai stai deloc în cale!

- Bine, Maria! Deci nu vrei sa mă săruți?

- Nuu! Niciodată nu te-aș pupa!

- Niciodată să nu spui niciodată!

- Pleacă de aici! Vreau să mănânc, iar tu mă incomodezi.

- Plec! Dar fi sigură că n-o să scapi de mine!

Încep să mă încrunt și îl privesc cum se îndepărtează de mine, părea așa mândru de felul în care se joacă cu sentimentele mele.

- Te place băiatul ăsta! îmi spune Stela

- E un nesuferit!  Hai lasă-l pe el mi-a venit o poftă nebună de căpșuni...

- De unde căpșuni în februarie, Maria?

- Nu știu, dar îmi e poftă.

- Mai bine mănâncă ce ai, că începem munca.

După ce termin de mâncat, merg la locul meu și rămân uimită când găsesc pe masa mea de control niște căpșuni mari care păreau delicioase. Le iau, când apare Stela și o întreb.

- Cine crezi că le-a pus aici?

- Nu știu, poate ne-a auzit cineva discuția.

Mănânc cu poftă din căpșuni și îl observ din nou pe nesuferit cum mă privea de la distanță și râdea. Nu m-am lăsat distrasă de el, mi-am văzut de căpșunile mele  pe care le-am mâncat imediat.

- Sunt bune căpșunile de la Ștefan? îmi spune Stela

Am făcut ochii mari și o privec nervoasă
- De ce nu mi-ai spus?

- Dacă știai le-ai fi aruncat. Știu eu cum faci tu!

- Asta era și ideea! Îi răspund

- Nu poți aprecia un gest frumos?!

- Nu, când vine vorba de el.

M-am supărat foarte tare pe Stela, cum a putut să mă lase să mănânc din căpșunile de la el? Dar el ce face, stă să asculte ce vorbesc eu? " Mă simt spionată! "

Cred că asta a fost cea mai lungă zi, n-am vorbit aproape deloc cu Stela, iar acel nesuferit mă privea încontinuu, bine că mai am puțin și plec acasă.