Inimi Rănite.

Capitolul 10

Alex

Când intrăm în cameră, o văd pe Emma cum radiază fericire, privind încăperea cu o sclipire aparte; se pare că îi place cum am aranjat camera, iar acest lucru nu poate decât să mă bucure.

Chiar sunt fericit că am putut să-i aduc zâmbetul acela frumos pe buze, chiar și pentru o secundă. Pentru că, în momentul în care i-am adus la cunoștință că aceasta va fi camera ei, mimica feței i s-a schimbat radical. Din zâmbetul acela imens care-i insenina fața, totul s-a transformat intr-o încruntătură dureroasă și mii de lacrimi și-au făcut apariția. A picat în genunchi, uitându-se într-un punct fix, iar lacrimile nu se mai opreau. În ciuda insistențelor mele, de-a o readuce la realitate, aceasta nu dădea nici un semn că m-ar auzi. Intrase intr-o transă din care nu reușeam să o scot, oricât de mult aș fi încercat. Parcă era captivă intr-o altă lume, necunoscută, plină de durere și nu reușea să scape de acolo, oricât de mult ar fi încercat.

A început să plângă în hohote și se îmbrățișa cu propriile brațe, încercând, parcă, să se protejeze de un anume rău care n-o lăsa să revină la realitate. Când o vedeam atât de neputincioasă în fața propriilor gânduri, simțeam cum mi se frânge inima. Nu suportam s-o văd în suferință. Aș fi dat orice să-i pot lua durerea asupra mea, dar din păcate, nu puteam. Eram un om slab, care nu știa ce să facă, pentru a o ajuta.

O las pe Alexa dormind în pătuțul ei și îngenunchez lângă Emma, cuprinzându-i umerii și scuturând-o ușor, strigându-i numele. Când observ că se dezmeticește și își revine la normal, răsuflu ușurat. Dar nu reușesc să-mi revin din panica ce m-a cuprins.

- Emma, ești bine? O intreb când își îndreaptă privirea tristă spre mine. Am spus ceva greșit? Continui să o întreb, căutând un răspuns la întrebările mele. Oare ce anume a făcut-o să reacționeze așa?

- Sunt bine. Mi-am amintit ceva, nu tocmai plăcut, îmi răspunde strâmbând din nas. Sper că nu te-am speriat prea tare, spune în spirit de glumă, chiar dacă nu-i iese și o ajut să se ridice. Observ că se uită în direcția Alexei speriată.

- Doarme... îi spun pentru a o liniști. Vrei să vorbim despre ceea ce s-a întâmplat?

- Nu. Nu sunt pregătită pentru asta. Imi răspunde lăsând capul în jos rușinată, iar eu consider că nu are rost să mai insist.

- Când vei dori să te descarci, eu sunt aici, ii spun încercând să afisez un zâmbet. Te las să te odihnești. Vorbim când te trezești. Spunând acestea, ies din cameră și merg în bucătărie să-mi fac o cafea.

Chiar dacă ziua a început perfect, momentul de dinainte m-a epuizat. Sper că va fi bine și nu va mai avea parte de astfel de situații, nu tocmai plăcute.

- Bună doamna Iolanda, îi spun zâmbind, doamnei care mă ajută. Ce pregătiți bun?

- Bună ziua domnule, imi răspunde zâmbind cald. Am zis să-i pregătesc doamnei Emma o supă. Având în vedere că este lăuză și alăptează, are nevoie de multe vitamine și cât mai multe lichide.

- Vă rog să-mi spuneți pe nume, mă simt prost când mă domniți, îi spun râzând. Și vă mulțumesc că v-ați gândit la Emma.

- Dacă e așa, imi spune acesta zâmbind, atunci nici eu nu doresc să fiu domnită. Nu sunt chiar așa bătrână. Ce spui?

- Mi se pare perfect. Cât timp mai durează mâncarea? Cred că Emmei îi este foame.

- E gata, imi spune, închizând ochiul plitei. O poți chema.