Capitolul 6

906 91 44
                                    

Emma

         După ce-i spun asistentei punctul meu de vedere, încerc să-mi hrănesc fetița fiind ajutată de aceasta, care-mi explică calm, ceea ce trebuie să fac, cum trebuie să o țin și cum să o hrănesc. Nu mă gândeam că trebuie să urmezi atâția pași pentru a hrăni un bebeluș și cred că mai sunt foarte multe lucruri pe care va trebui să învăț. Dar mă voi bucura de fiecare lucru pe care va trebui să-l fac pentru prințesa mea, și-mi voi da tot interesul să învăț tot ce este nevoie, pentru a-mi face puiul fericit.

      — Ești foarte norocoasă, imi spune acesta zâmbind. Nu la toate femeile le vine laptele imediat după cezariană. De obicei trece mult mai mult timp până reușesc să-și hrănească copilul, la piept.

     — Mă bucur că am putut s-o hrănesc eu și nu a fost nevoie s-o indop cu lapte praf. Am auzit că, odată ce un bebeluș simte gustul laptelui artificial, acceptă mult mai greu pieptul.

     — Aici ai dreptate! Dar asta nu se datorează neapărat gustului, ci mai mult faptului că tetina biberonului are gaura mai mare și laptele curge repede, fără ca bebelușul să se mai chinuie să tragă; în schimb, la piept trebuie să se chinuie, pentru a se hrăni, imi explică aceasta.

    — Sper că nu va fi nevoie să apelăm la biberon, îi spun zâmbind și-mi privesc prințesa, acum sătulă, cum doarme ca un ingeraș, la pieptul meu. Nu aș lăsa-o niciodată jos din brațe, dacă aș putea aș lipi-o de mine.

     — Din păcate, va trebui s-o iau, imi spune asistenta pe un ton trist. Se apropie ora de administrare a tratamentului și trebuie să i-l fac.

    — Cât timp va dura acest tratament?

    — Trei zile de antibiotice, cred că este suficient, imi spune zâmbind și-mi ia bebelusul din brațe. Incearcă să te odihnești, imi spune zâmbind și iese pe ușă, lăsându-mă singură cu gândurile mele.

        Nu pot să cred că sunt mamă și am reușit să-mi țin pentru prima oară bebelușul în brațe. Acest sentiment este cel mai frumos lucru pe care-l poate experimenta cineva, în toată viața lui. Chiar nu-mi pot explica cum de părinții mei au fost așa reci și indiferenți cu mine, din moment ce eu am iubit-o pe Hope, încă din prima clipă în care am văzut-o. Chiar nu pot să înțeleg.

         Nu pot explica în cuvinte acest sentiment, este ceva nou, dar frumos în același timp. Pot spune că sunt fericită, pentru prima oară în viața mea. Acum, sunt cu adevărat fericită.

         Mă trezesc cu dureri, dar nu le dau prea mare importanță, bănuiesc că este normal să doară, din moment ce am fost tăiată. Nu știu la ce oră am reușit să adorm, dar mă simt cât de cât odihnită, încât nici nu zici că ieri am adus pe lume un ingeraș. Mi-au mai adus fata s-o hrănesc, de câteva ori, iar acum aștept să mă mute în salon.

     — Bună dimineața, imi spune o asistentă cu un zâmbet larg pe față. Ești pregătită să te muți în salon?

     — Sigur, îi răspund zâmbind.

     — Vrei să aduc un scaun cu rotile, să te duc în salon, sau preferi să mergi pe propriile picioare? Cu cât depui mai mult efort, cu atât te vindeci mai repede, imi explică aceasta. Deci, ce spui?

     — Voi merge eu, îi spun hotărât. Vreau să-mi revin cât mai curând posibil.

    — Atunci, hai să te ajut să te ridici, imi spune acesta și mă ajută să cobor din pat.

        Încep să fac pași mici, ținându-mă de burtă. Chiar dacă mă doare, nu pot renunța și încerc să mă deplasez, cu pași mărunți, dar siguri. Asistenta este foarte răbdătoare cu mine și nu spune nimic când mă opresc, ci mă lasă să-mi trag sufletul, apoi ne continuăm  drumul.

Inimi Rănite. Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum