[ÎN CURS DE EDITARE] O poartă către Iad: Auschwitz

Capitolul I

- Dragul meu, haide la masă!

- Vin acum iubito.

Avram a intrat în casa micuţă în care locuiau cele trei suflete, o casă primitoare şi bine îngrijită de la periferia oraşului Berlin. Duceau o viaţă decentă, dar liniştită şi fericită, o viață ce aproape devenise rutină. Avram era un croitor renumit şi îndragit pentru perfecţiunea de care dădea dovadă de fiecare dată. Era înzestrat cu acest dar, darul de a îmbina culorile şi materialele pentru a obţine ţinutele perfecte.
Era dedicat meseriei lui fiind conştient de acest mic dar pe care îl primise de la Dumnezeu.

Soţia lui, era o evreică aflată în floarea vârstei care s-a stabilit în Berlin împreună cu familia în urmă cu 20 ani. Pe atunci, Edith, era doar un copil răsfăţat de părinţii ei, bogaţi negustori. Avea tot ce îşi dorea, nu ducea lipsa de hrană, jucării sau haine care respectau moda acelor vremuri.
Viitorul părea strălucit pentru ea, dar ghinionul ei, dupa cum spunea mama sa, a fost acela de a se îndrăgosti de un bărbat mai în vârstă care nu era decât un biet croitor la începutul carierei dar care i-a sucit minţiile fetei. Dupa îndelungi certuri cu familia, într-o noapte a decis să fugă împreună cu el. Nu aveau nimic, nici bani, nici un loc pe care să îl numească acasă, doar un pumn de vise, încredere şi credinţă în Dumnezeu. Au înfruntat împreună pericolele drumului, Avram protejând-o ca pe ochii din cap până când au ajuns într-un orăşel unde o femeie bătrână si fără urmaşi i-a luat sub aripa ei protectoare. Imediat după moartea bătrânei care a survenit din cauze naturale, casa a fost moştenită de cei doi care devenise între timp tineri însurăţei şi în curând viitori părinţi.

Acum fetiţa lor, Magdalena, avea deja şapte ani şi era una dintre cele mai frumoase fete din oraş. De statură medie, cu ochii negri misterioşi si gene lungi, un corp bine proporţionat si un zâmbet fermecător, fata îi aducea aminte zilnic lui Avram de Edith atunci când a vazut-o pentru prima data. Se puteau declara fericiţi, chiar dacă, cu trecerea timpului Edith a început să aibă un sentiment de vinovăţie pentru fuga ei şi pentru că nu a mai luat vreodată legătura cu părinții săi. Însă uneori, e mai bine să pleci şi să laşi locuri, persoane în urmă, chiar dacă e vorba despre persoane dragi. Edith înțelesese că rudele sunt de fapt nişte criminali cu zâmbetele pe buze, ei ucid tot ceea ce copilul vrea să fie. Iar Edith voia mai mult decât orice să fie iubită şi fericită alături de bărbatul şi fiica sa. Probabil că, după atâția ani, ar descoperi că unul din părinții ei, dacă nu amândoi, sunt morți, iar asta ar fi un şoc prea mare care ar tulbura-o mai mult decât tăcerea şi necunoaşterea asta. Pentru că, da, uneori e mai bine să lăsăm unele lucruri necercetate, uneori e mai bine să nu avem cu adevărat habar de ele.

- E grozava supa asta! Găteşti de minune!

- Ştiţi care este secretul? Am condimentat-o cu dragoste, a răspuns Edith râzând.

- Mamă crezi că mă poţi lăsa să merg la joacă? Te rooog.

- Dar nu ai mâncat mai nimic... Şi e posibil să vină ploaia, uite ce nori se adună.

- Dar mamă...

- Poţi merge, dar nu sta mai mult de doua ore, şi nu cumva să te loveşti! A intervenit Avram.

- Avram! A strigat Edith cu un zâmbet larg pe buze în timp ce s-a apucat să strânga masa şi să spele vasele.

- E doar un copil scumpo, şi tu ai fost exact ca ea, ai uitat?

- Nu am să uit vreodată...

- Regreţi?

- Ce? A tresăsit ea din visare.

- Că ai fugit cu mine, un biet croitor, că ţi-ai parasite familia si bogaţiile iar acum ai ajuns să trăieşti in mizerie...

- NU! Avram, spuse ea cuprinzându-i faţa cu mâinile ei micuţe, poţi spune că sunt proastă, încăpăţânată, poţi să mă calci în picioare dar niciodată, niciodată sa nu mai spui că trăiesc în mizerie! Atâta timp cât sunt cu tine, sunt cea mai fericită! Am ales să trăiesc cu tine, nu eşti o necesitate, tu eşti alegerea mea. În barțele tale mi-am găsit siguranța, în ochii tăi mi-am găsit casa. Priveşte şi tu în jur, avem o casă perfectă pentru noi, avem ce mânca, ai un loc de muncă, fetița noastră creşte pe zi ce trece, e sănătoasă, frumoasă şi deşteaptă. Niciodată nu mi-am dorit ceva mai mult de la viață. Te iubesc Avram, pe tine, pe Magdalena, iubesc casa asta, iubesc oraşul ăsta, iubesc tot ceea ce ne înconjoară, iubesc momentul ăsta, clipa asta, le iubesc pentru că mereu ai ştiut cum să le faci speciale.
Avram s-a apropiat de ea şi a sărutat-o pe fruntea ei fină, îmbrățişând-o cu mâinile sale lungi şi slabe, ce semănau mai mult cu nişte crengi.
- Nu vă voi părăsi niciodată. Sunteți tot ce am mai scump pe lume. Te iubesc Edith, să nu uiți asta niciodată...
Şi au rămas aşa, îmbrăţişaţi in lumina amurgului ce se aşternea peste oraş, făcând abstracție de locul şi momentul respectiv, contopindu-se în acea îmbrățişare ce părea că vine din străfundul sufletului şi face că neînsemnatele corpuri să radieze de energie, să o împrăştie în jur şi să o transforme în materie.