Liniștea Isabelei Stormy este perturbată de un eveniment ce distruge toate barierele realității pe care ea și-o zidise de-a lungul timpului, fiind acum pusă să aleagă între a-și urma instinctele sau rațiunea.
Așa cum era de așteptat, Isabela alege s...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
21. Pare să sufoce trandafirul.
Nu cred că am fost vreodată genul de persoană care să pună la suflet. Cel puțin nu prea mult. Și totuși, momentul în care felul Matthew mă acuzase indirect cum că Shane ar fi venit în clasa noastră pentru că eu as fi făcut ceva, m-a ofensat, dar, totodată, afirmația lui m-a făcut să îmi pun mai multe semne de întrebare.
Dacă el crede anumite lucruri despre mine, restul colegilor mei îi împărtășesc impresia? Ceva îmi spune că e într-adevăr așa, căci de fiecare dată când trec pe lângă unii dintre ei pe hol, sau pur și simplu atunci când intru în clasă, cu toții mă privesc cu coada ochilor. Pe furiș, ca nu cumva să îmi dau seama. Doar că eu îmi dau seama. Nici nu aș avea cum să nu observ aceste semne evidente. Și nu îmi place să fiu centrul atenției lor într-un asemenea subiect, întrucât eu nu sunt așa cum cred ei, și chiar dacă aș fi, ei nu mă cunosc. Deloc.
Nu eram prea atașată de Matthew, dar aș minți dacă aș nega că m-a rănit cu bănuiala sa. Doar că nu aveam să îi spun vreodată asta. Lui sau oricui altcuiva. Și dacă aș fi luat în calcul și obțiunea de a-i spune lui Shane acest lucru, la fel de rapid am și șters-o din mintea mea, pentru că aveam presimțirea că nu avea să se termine cu bine. Reacțiile sale din ultima vreme mă pun pe gânduri, iar simpla idee ca el să izbucnească într-o ploaie de pumni și picioare asupra lui Matthew, doar pentru că acesta a făcut o simplă afirmație, îmi dădea fiori pe șira spinării. Și nu erau din ăia plăcuți.
Mi-am răsucit trupul înapoi către banca mea, simțind sulițele amărăciunii înțepându-mi gâtul fără milă. În ritmul ăsta, în câteva minute, avea să mă apuce și plânsul, și, ca să fiu sinceră cu mine, nu am fost niciodată o persoană plângăcioasă. Am tras aer în piept, încercând să îmi calmez bătăile inimii și mi-am plimbat privirea peste dungile închise la culoare scrijelite pe banca mea. În acel moment aș fi fost dispusă să mă uit chiar și la un film de groază, totul, numai pentru a da uitării durerea ce mi se mărea asemeni unui gol nesfârșit în piept. Mi-am sprijinit coatele de măsuța mea, de un material lemnos, maroniu închis, și mi-am lăsat palmele să-mi cuprindă obrajii ca-ntr-o cupă pentru a-mi suprima un posibil suspin sau oftat. Mi-am muscat dureros buzele, alegând să privesc țintă către tablă, de teamă ca nu cumva să dau din greșeală este una dintre privirile sictirite ale colegilor mei.
Sunt conștientă că l-am lăsat fără răspuns pe colegul meu, dar sunt și destul de sigură că nu îi datorez nicio explicație. Nici lui, nici celorlalți. Doar mie.
Iar eu, nu am neapărat un răspuns nici măcar pentru mine.
***
Îmi privesc pentru a zecea oară ceasul de la încheietura mâinii și oftez, răvășindu-mi părul cu o mână. Spatele meu este lipit de unul dintre pereții clasei mele ce se află lângă tabla neagră, mată și cu semne vizibile de deteriorare. Mirosul în care este îmbibat buretele pentru șters tabla de cretă mă face să îmi încrețesc nasul.
