Liniștea Isabelei Stormy este perturbată de un eveniment ce distruge toate barierele realității pe care ea și-o zidise de-a lungul timpului, fiind acum pusă să aleagă între a-și urma instinctele sau rațiunea.
Așa cum era de așteptat, Isabela alege s...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
33.Ți-e frică, pictorițo?
Câteva momente au trecut, fără să mai scot un sunet. Pur și simplu îl priveam pe Adam cruciș, încercând să îmi dau seama dacă asta este sau nu vreo glumă de-a lui. Mi-am primit răspunsul abia atunci când a ridicat din sprâncene nedumerit, căci nu știa de ce aveam chipul atât de stâncos și rigid față de el, dar mai ales față de afirmația sa.
- De ce vrea să mă vadă? am întrebat, cu un glas stăpânit, încercând să-mi temperez emoțiile și cuvintele ce voiau să iasă de-a valma din gura mea.
Adam a făcut un pas înainte, mai aproape de mine și de Sha, și mi-a zâmbit pe jumătate, privindu-mă blând, la fel cum o făcea întotdeauna pentru a mă liniști în felul său specific. Era ceva magnific în privirea aceea, ceva pentru care aș fi făcut orice, doar ca să descopăr ce anume o face atât de înnegurată uneori.
- Nu-ți face griji, Bela, vom veni cu tine pentru a ne asigura că totul va fi bine, mi-a spus, întreținând contactul vizual.
I-am analizat afirmația și am simțit cum mușchii corpului meu au început să se relaxeze treptat, însă nesiguri. I-am aruncat în treacăt o privire lui Shane, doar ca să îl văd țintind podeaua de sub picioarele sale cu privirea. Am făcut un pas înainte, mai aproape de Adam, menținând în același timp contactul vizual cu acesta, apoi, fără alte avertizări, am țâșnit înainte, plonjând în brațele sale deja întinse. Am presupus că știa deja ce intenționasem să fac și am chicotit înfundat atunci când capul meu s-a sprijinit de pieptul său, de parcă acesta era cel mai liniștitor lucru din lume pentru mine. Zâmbetul mi-a pierit rapid de pe buze atunci când mi-am adus aminte că nu doar Shane are probleme cu părintele său, ci și el. Am înghițit în sec, ridicându-mi chipul în sus, pentru a-l putea privi mai bine.
- Îmi pare rău, Adam, i-am spus cu regret, strângând din dinți pentru a-mi abține lacrimile. Pentru tatăl tău. Dar mai mult pentru tine, glasul mi-a tremurat puțin pe final, debordând a durere.
La auzul vorbelor mele, trupul său a devenit rigid, însă faptul că l-am înconjurat mai bine cu brațele, trăgându-l mai aproape de mine, l-a liniștit vizibil.
- E... în regulă. M-am obișnuit, a oftat cu amărăciune, privindu-mă printre gene. Un zâmbet vag i-a curbat buzele, iar eu l-am strâns mai tare, pentru a-i arăta că sunt acolo. Lângă el. La fel și Shane.
În cele din urmă, i-am dat drumul cu regret, făcând un pas în spate. Privirea mea a cutreierat încăperea, apoi s-a oprit asupra lui Sha. Ochii lui nu mai erau fixați pe podea, ci pe prietenul său. M-am uitat și eu în aceeași direcție ca el pentru a vedea de ce îl privește pe Adam cu atâta seninătate, însă ceea ce am văzut, mi-a făcut buzele să se curbeze instant.
Adam era în același loc în care l-am lăsat, doar că chipul său nu mai era posomorât, ci calm și împăcat, strălucitor și vesel. Shane adora să îl vadă pe Adam așa, am presupus, și știam că și Adam era fericit când îl vedea pe Shane fericit. Nu aveam să înțeleg niciodată cum cineva ar putea ține atât de mult la o altă persoană în afară de ea însăși. Desigur, ceea ce aveam eu cu Cassandra se putea asemăna într-o oarecare măsură cu ceea ce au dânșii, însă noi avem o altfel de prietenie. Tindem să ne protejăm una pe cealaltă, la fel cum o fac și cei doi. Acum, dacă mă gândesc mai bine, poate că așa aș fi fost și eu cu Cassandra dacă ne-am fi cunoscut de mici, așa cum Shane și Adam s-au cunoscut. Puteam spune că între ei era vorba de iubire. Însă nu acel fel de iubire care îți dă aripi, ci, mai degrabă, tipul de iubire care îți cârpește și pansează aripile atunci când acestea se rup din pricina unei rafale de aer mult prea puternică - din pricina vieții necruțătoare - asta era o iubire frățească, așa cum a avut Cassandra cu Alex când acesta trăia. Nu am avut frați, însă niciodată nu le-am simțit lipsa mai mult ca în acest moment. Să ai frați trebuie să îți ofere o oarecare încredere în cei din jur, căci știi că ai pe cineva pe care să te bazezi, dacă dai de greu. Însă să știi că ai avut un frate și l-ai pierdut, e mai dureros decât să nu ai deloc. E ca și cum o jumătate din inima ta se frânge de fiecare dată când te gândești la cel care nu mai este. I-am împărtășit deseori durerea Cassandrei, pentru că o iubesc și pentru că voiam să știe că nu a rămas singură pe lume. Voiam să știe că voi fi acolo pentru ea oricând mi-ar cere ajutorul. Și aveam impresia că știa. Știa, și nu pentru că îi ziceam eu asta de fiecare dată când aveam ocazia, știa pentru că simțea.
