Liniștea Isabelei Stormy este perturbată de un eveniment ce distruge toate barierele realității pe care ea și-o zidise de-a lungul timpului, fiind acum pusă să aleagă între a-și urma instinctele sau rațiunea.
Așa cum era de așteptat, Isabela alege s...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
31. Era o enigmă ce nu avea să fie vreodată deslușită de mine.
- Poți să îmi mai spui odată de ce îți place atât de mult să pictezi acolo?
Am stat un moment să meditez pentru a da un răspuns cât mai potrivit, aș putea să îi spun că stau aici pentru că pur și simplu îmi place să privesc pădurea ce se află dincolo de sticla geamului, însă știu precis că motivul pentru care aleg să stau aici este obișnuința, dar și faptul că imaginea ce mi se reflectă pe retină îmi aduce aminte de o anumită persoană.
- Pentru că, am murmurat încet, mereu mi-a plăcut priveliștea, am ridicat din umeri pasiv înghițind în sec, așteptând totodată un răspuns din partea lui Adam, care mă privea atent de pe așternuturile vișinii ale patului meu, având câteva fotografii în mâini. S-a rostogolit pe saltea și din două mișcări s-a teleportat imediat lângă mine, privind pe geam, având grijă să nu dărâme șevaletul din stânga noastră. A țintit, pentru un moment, cu privirea, un punct fix, de undeva din pădure, apoi capul i s-a întors către mine și privirea i-a alunecat asupra ochilor mei. L-am privit încercând cumva să aflu ce se întâmplă dincolo de masca neutră pe care o are acum pe chip, însă el, la fel ca și prietenul său cel mai bun, era o enigmă ce nu avea să fie deslușită vreodată de mine. Iar eu tânjeam să găsesc sursa misterelor ce împânzeau proprietatea Academiei.
- Și mie mi-a plăcut, vorbi Adam, cu un ton al vocii răgușit, de parcă s-ar fi forțat să îmi răspundă, când eram mic, obișnuiam să mă joc pe acolo cu Shane și sora mea, și-a ridicat brațul și mi-a indicat cu degetul arătător marginea râului pe care, dacă nu aș fi analizat în amănunt împrejurimile de la geam, nu l-aș fi observat. Era plasat la umbra brazilor falnici ce îți dădeau senzația de măreție și libertate.
Libertate.
Cred că acesta este, de fapt, lucrul după care tânjesc atât de mult. Nu mă simt neapărat captivă în Academie, ci mai presus de toate, mă simt captivă sub asediul tuturor gândurilor și insecurităților mele, despre care știu că dacă le-aș lăsa pentru un moment să zburde prin mintea mea, aș sfârși într-un colț al camerei, gândindu-mă la toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le fac, dar pe care nu le-am făcut, iar pe de altă parte, probabil că m-aș axa pe greșelile mele. M-aș mustra la nesfârșit și nu mi-aș mai da răgazul să trăiesc.
Nu am putut să omit unda de durere ce i-a străbătut vocea lui Adam atunci când a vorbit despre sora lui, și de aceea l-am strâns blând de încheietura mâinii, în semn de încurajare. Doar o privire fermă și blândă din partea mea l-a făcut să dea afirmativ din cap și să-și șteargă expresia îndurerată de pe chip, zâmbindu-mi exact ca un copil ce tocmai a făcut o boacănă.
- Știi, mă gândeam să merg într-o zi să fac niște poze ca acelea de pe patul tău, mi-a spus cu un zâmbet inocent pe buze, indicând cu capul către operele de arta pe care el le-a realizat. Majoritatea pozelor sale erau reușite și, ca să fiu sinceră, erau vreo zece fotografii pe care voiam să le împrumut pentru a le așterne pe pânză. Emoțiile pe care le surprinde băiatul ăsta în doar niste simple poze mă ispiteau, nu aveam să neg vreodată asta.
