Liniștea Isabelei Stormy este perturbată de un eveniment ce distruge toate barierele realității pe care ea și-o zidise de-a lungul timpului, fiind acum pusă să aleagă între a-și urma instinctele sau rațiunea.
Așa cum era de așteptat, Isabela alege s...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
11
ÎMI PARE RĂU
Aerul rece dă năvală pestemine imediat ce părăsesc holul întunecat ce ducea spre sala de antrenamente. Peste câteva clipe mă trezesc la baza scărilor care duc spre apartamentele privilegiaților, iar pe măsură ce-mi întețesc pașii în sus, pe scări, simt cum părul începe să se desprindă din prinsoarea sa, revărsându-se într-o cascadă de raze aurii pe toată lungimea spatelui meu. Ochii mă ustură la fel de tare precum gâtul, întrucât încerc din răsputeri să țin durerea înăuntru cel puțin măcar până ajung la apartament. Strâng tare din dinți, întorcându-mi privirea peste umăr pentru a vedea dacă nu cumva este cineva martorul vurnelabilității mele. Imediat ce mă asigur că sunt singură - cu adevărat singură pe hol - îmi îndrept privirea înainte, încercând să suprim în continuare greața ce stă să-mi întoarcă stomacul pe dos. Mă simt atât de prost, încât îmi vine să mă ascund în scorbura unui copac și să nu mai ies niciodată de acolo. Nici nu îmi dau seama când sau cum am început să-mi întețesc ritmul pașilor, însă cert e că reușesc să mă opresc din alergat abia atunci când ajung înaintea ușii apartamentului meu, și, cu picioarele tremurânde, izbutesc să îmi arunc melancolică privirea către fereastra din capătul holului, de unde pot zări crengile verzi închise ale brazilor.
Pădurea parcă mă chema.
Ezit în a băga cheia în yala sa. Nu am destulă putere să apăs pe clanță. Am nevoie să amân momentul în care aveam să-mi înfrunt rușinea, tristețea și greața, toate luând chipul celui mai mare coșmar al meu. Am înghițit în sec, aruncând o privire în dreapta mea. Încă nu s-a întunecat, mi-am zis, făcând un pas în spate, mai departe de ușă. Un gâfâit chinuit mi-a părăsit gâtul atunci când, din impuls, am hotărât să mă întorc pe călcâie spre scări și să o iau la goană spre ieșirea din academie.
Aveam nevoie de liniște pentru a-mi limpezi mintea. De aceea m-am gândit că o plimbare în aer liber ar fi potrivită. M-am hotărât ca de data aceasta să fie însă doar în jurul academiei. Presupun că, atât timp cât nu părăseam perimetrul acesteia, nu era o problemă atât de mare. Mi-am lăsat umerii să cadă sub presiunea gândurilor ce-mi îmbulzeau mintea, împingând-o pe marginea prăpastiei. Am trecut de ușile mari ale Academiei Blackwood, simțind cum o rafală de vânt rece mi-a petrecut părul de îndată ce-am pășit în grabă pe trepte, încâlcindu-l și făcându-l să arate ca un cuib de ciori. Era perfect, tot ce aveam nevoie într-o seară de joi - după o mini-sesiune de lăcrimat pe holurile instituției ăsteia. Dumnezeule! am mormăit, trecându-mi mâinile prin păr pentru a-l face să arate cât de cât acceptabil.
Imediat ce-am terminat cu el, m-am simțit de parcă toate problemele mele ar fi dispărut, însă nu era nici pe departe așa. Gândul că Cass a avut din nou probleme cu părinții săi m-a neliniștit teribil, totodată făcându-mă să mă gândesc că poate am făcut o greșeală atunci când am decis să accept propunerea lui Blackwood. Am reacționat pripit, iar acum nu mă pot duce oricând la ea, să-i fiu alături în momentele sale de cumpănă. Toată îngrijorarea asta mă face să simt un gol nesfârșit în capul pieptului care se adâncește tot mai mult cu fiecare pas pe care îl fac.
