Liniștea Isabelei Stormy este perturbată de un eveniment ce distruge toate barierele realității pe care ea și-o zidise de-a lungul timpului, fiind acum pusă să aleagă între a-și urma instinctele sau rațiunea.
Așa cum era de așteptat, Isabela alege s...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
23. Cei doi sunt apropiați.
Nu știu când am ajuns în singurul loc în care mă simt ruptă de restul lumii, de interogatorii, de priviri incerte, de povara evenimentelor trecute, de faptul că am lăsat să-mi scape printre degete vinovatul pentru a putea crea alte atacuri, că i-am dat posibilitatea să-și facă în continuare treaba murdară, iar eu... nu am făcut nimic altceva decât să fug. Nu de consecințe, însă către rezultatele acțiunii necunoscutului.
După ce Shane mi-a dat ultima replică, nu am mai discutat. Nici nu cred că am mai fi avut ce să ne spunem în afară de a ne contrazice, ceea ce era de așteptat din partea mea, dar nu și din partea lui. Oricât ar fi el de nesuferit, e mult mai calculat decât mine, și urăsc să recunosc acest fapt.
Devin conștientă de oprirea bruscă a trupului său, de felul în care corpul îi devine rigid, și sunt determinată să îmi ridic tulburată privirea către chipul său, strângându-mi mai tare brațele în jurul său, ca să nu mă scape. Nu știu dacă îl incomodează mișcarea mea, însă dacă o face, nu se arată afectat. Privirea sa care fixează ceea ce se află în fața noastră ar putea îngheța oceane, chiar și pe mine dacă m-ar privi cu mai multă ardoare în ochi - în adâncul sufletului meu ofilit. Pare gânditor, chiar îngrijorător de gânditor, iar buzele sale ce se strâng într-o linie dreaptă la câțiva centimetri distanță de ale mele mă fac să simt o oarecare incomoditate, dar acest lucru este din vina sa, căci Shane pare să mă strângă mai tare la pieptul său, de parcă ar vrea să mă căptușească de el, să mă facă una cu el, și aș fi tentată să cred asta dacă nu aș ști că îl exasperez de fiecare dată când deschid gura, căci știu prea bine că o fac.
Pentru câteva secunde infirme, ochii îi coboară milimetric către ai mei, buzele îi par să i se zbată subtil, iar atunci când îmi forțez ochii să se închidă în încercarea mea eșuată de a-mi da seama dacă mi-am închipuit totul sau dacă a fost real, după câteva secunde, când decid să îi deschid, fața lui se află la o distanță acceptabilă față de chipul meu, însă maxilarul i se încordează cu o mânie înnecăcioasă. Curiozitatea mă împinge să privesc în direcția în care el o face, iar atunci când observ persoana pe care o arde cu privirea, mă albesc la față.
În fața noastră, Matthew Sherwood ne privește fără ca măcar să clipească, de parcă ar încerca să se convingă că ceea ce el vede este adevărat și că nu își închipuie nimic.
Astfel, întărindu-i părerile pe care le are, cu toate că sunt greșite. Îngrozitor de greșite.
Partenerul meu pare să își ia privirea de la el, mârâind în semn dezaprobator pentru ca după aceea să-și dezlipească cu regret o mână de pe mine, lăsându-mă pentru câteva secunde să mă afund în confuzie și dezechilibru, icnesc din pricina surprinderii, însă îmi dau seama că mâna care mi-a dat drumul nu face altceva decât să scotocească în buzunarele gecii sale după cheia apartamentului pe care îl împărțim. Atunci când o găsește, înghite în sec, pentru a nu scăpa o înjurătură ușurată printre buze. Introduce cheia în broasca ușii și îi aruncă o ultimă privire amenințătoare colegului meu de bancă înainte ca cealaltă mână să revină la locul inițial, și anume pe piciorul meu, puțin mai sus de genunchi și să se împingă cu umărul în ușă pentru a o deschide, cu coada ochiului reușesc să observ cum Matthew înghite în sec, apoi alege să își schimbe direcția, rotindu-se pe călcâie și făcându-se nevăzut din aria noastră vizuală, ușa se izbește în spatele nostru cu un bufnet ce răsună cu ecou pe holuri.
