Liniștea Isabelei Stormy este perturbată de un eveniment ce distruge toate barierele realității pe care ea și-o zidise de-a lungul timpului, fiind acum pusă să aleagă între a-și urma instinctele sau rațiunea.
Așa cum era de așteptat, Isabela alege s...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
22. Prinde-mă mai bine.
Ecoul pașilor noștri răsună pe holuri. Vocea domnului Blackwood, care dă ordine pentru ca Academia să fie securizată în cel mai scurt timp, se aude cu ecou. Și-a trimis fiul cu o echipa ce se ocupă cu siguranța instituției să caute și să vadă dacă nu cumva atacatorul încă se mai află în incintă. La început, Shane nu a vrut să mă lase singură cu cei care voiau să mă interogheze, însă doar o privire urâcioasă din partea tatălui său l-a făcut să își înghită cuvintele și să dispară din aria mea vizuală. Nu mă supărasem că el a plecat. De fapt, prezența lui mă făcea puțin neliniștită în asemenea condiții și cel mai bine era ca el să nu fie de față când aveam să fiu interogată.
Sunt singură, cu toate că sunt flancată din toate părțile de cei patru bărbați, de parcă și-ar dori să se asigure că nu voi fugi, în caz de orice.
Pufnesc în sinea mea. De ce naiba să fug? Nu eu am fost cea care a apăsat pe trăgaci. Da, poate că nu am fugit după el, dar am ales să merg și să ajut persoana rănită. E chiar atât de dificil de înțeles?
O stare de amețeală ce îmi întunecă mintea, mă face să îmi forțez picioarele să se oprească pe loc, mâinile mele fluturând prin aer în încercarea mea eșuată de a mă stabiliza. Cineva mă prinde de umăr, în partea stângă, țintuindu-mă de podea. Tresar și îmi întorc privirea într-acolo doar că să dau de bărbatul care mă privea suspicios adineauri, se uită îngrijorat la mine.
Își înclină capul într-o parte, de parcă m-ar întreba pe mutește dacă sunt bine.
Trag aer în piept și îmi continui mersul, eliberându-mă de sub strânsoarea sa fermă.
- Sunt bine, îl asigur scurt, privindu-i cu colțul ochilor reacțiile care nu întârzie să apară. Bărbatul al cărui nume nu îl știu mă ațintește cu o mină melancolică, dar și-o ascunde rapid, pentru ca ceilalți să nu o observe, încruntându-se subit. Cutele îi împânzesc fruntea, facându-i chipul să arate ca o adunătură de șanțuri imprimate în piele de trecerea timpului. Aparent, de când am ajuns la Academie, mi-am ascuțit simțurile în legătură cu oamenii ce mă înconjoară. Nu știu cum, însă într-un anume fel reușesc să văd dincolo de măștile pe care ei le afișează. Poate că doar mi se pare, sau poate că am dreptate. Nu voi ști niciodată cu certitudine, însă prefer să nu mă ating de acest subiect, căci presimt că nu îmi va face bine.
Cred că am mers vreo zece minute, până ce înaintea noastră s-a ivit o ușă metalică, mare și neagră. Nu am fost deloc surprinsă de ceea ce am găsit atunci când am pătruns în interiorul acesteia, însoțită de cei patru domni.
Academia Blackwood chiar avea o cameră de interogări și nu știam dacă ar trebui să mă bucur sau să o tulesc cât mai departe de ei.
